BLITZ

Oamenii care se gândesc ca actoria inseamna doar repetarea unor replici si rostirea lor in fata camerei de filmat ar putea fi surprinsi de câte lucruri adesea neobisnuite trebuie sa stie sa faca un actor pentru a da credibilitate personajului sau.

Desi ma hotarâsem sa nu mai scriu despre Premiul Nobel pentru Literatura, mai ales dupa ce a fost incununat cu laurii mult râvniti cântaretul de folk Bob Dylan pentru textele melodiilor lui si un fost presedinte american pentru opera, nu pe care a scris-o, ci pe care urma sa o scrie. Revin azi doar pentru a prezenta o alta atribuire aleatorie, mai degraba de dragul „corectitudinii politice”, decât de valoarea operei.

La inceputul secolului XX, când tinerii actori soseau la Hollywood sperând sa dea lovitura si sa devina vedete de cinema, semnând contracte cu marile studiouri de aici, ei nu stiau, de cele mai multe ori, ca gloria implica un primejdios „pact cu diavolul”.

Sunt la moda azi miscari de la cele feministe de genul MeToo, pâna la cele de tipul BLM, care, printre cele politice, au si conotatii culturale. Ar fi vorba de miscari care militeaza pentru anularea culturii, dar nu a unei intregi culturi, ci aceea care a promovat rasismul, fata de negri, inechitatile sociale, sclavagismul.

Stranie combinatie intre un film romantic si o comedie neagra, „Vorbe de alint” (denumirea originala, in limba engleza, „Terms of Endearment”) a fost inspirata de romanul lui Larry McMurtry si a constituit una dintre cele mai indragite pelicule „de familie” ale anilor 1980.

Recent, la editura Humanitas Fiction, in colectia Raftul Denisei, a aparut romanul Inima frânta al scriitorului japonez Akira Mizubayashi (in traducerea Madalinei Ghiu). Si cum am marturisit, nu o data, in subsol de pagina ca sunt un admirator al literaturii nipone clasice, de la poezia Haiku la romanele lui Kawabata, Mishima sau Abe, pentru a aminti doar câteva dintre preferinte, ma opresc azi asupra ultimei opere a scriitorului nipon, caruia, in anul 2020, i-au fost decernate patru premii literare in Franta. Asadar, cartea promite.

Actorii si actritele ne fac sa râdem, sa plângem sau chiar ne socheaza prin performantele lor pe marele ecran, care ne dau prilejul sa traim noi experiente, sa dobândim noi perspective, sa descoperim alte lumi.

Editura Humanitas Fiction anunta o noua aparitie in colectia Raftul Denisei, de data asta este vorba despre romanul unei scriitoare din Finlanda. Desi cand spui Finlanda, spui fiorduri si ierni reci, romanul Prietena mea Natalia, scris de Laura Lindstedt, detinatoarea importantului premiu literar Finlandia, se vrea un roman „provocator si dezinhibat despre sexualitatea exacerbata a unei tinere, care – printr-un discurs intermitent, ce ne parvine prin ricoseu – aminteste uneori de Molly Bloom, iar alteori de Anais Nin din Incest, despre puterea limbajului de a forma si deforma, precum si despre identitate”, si probabil ca reuseste sa para asa si cititorilor.

In filmele de actiune, personajele principale au de infruntat cele mai felurite obstacole pentru a-si indeplini scopurile si nu de putine ori pierd confruntarea. Cate drame nu am vazut, de la Titanic la Troia, in care chipesii eroi mor la final, iar spectatorii si mai ales spectatoarele lacrimeaza de zor?

Treceam in revista, saptamana trecuta, cateva amanunte legate de cariera artistica a lui Sergiu Celibidache, dupa parerea mea, cel mai mare dirijor roman din istorie, care, din pacate, pentru ca  s-a exilat in strainatate, nu a creat o scoala adevarata de dirijori, motiv pentru care pana azi,  nimeni nu se revendica din stilul si personalitatea lui.

Orice actor isi doreste sa se identifice, in mintea cinefililor, cu un anumit personaj, dar o asemenea identificare are si efecte mai putin placute pentru el. Si aceasta pentru ca spectatorii au tendinta de a-l raporta pe respectivul actor exclusiv la acel rol.

Daca ar trebui sa-l compar pe Celibidache cu alta personalitate din tara noastra, primul gand m-ar duce la Cioran. „Nebunia” filozofului autoexilat la Paris, care n-a mai vrut sa vorbeasca si sa scrie in limba romana pana la moarte, ale carui viziuni despre Romania sunt pe cat de lucide pe atat de taioase, ca lama unui bisturiu,  aduce cu „nebunia” dirijorului roman, cel mai important dirijor roman din toate timpurile.

Actorii si actritele sunt „oameni cu o mie de chipuri”, adesea fiind necesar sa joace roluri ale unor personaje cu totul diferite de infatisarea lor reala.

Vorbind despre noile discipline scolare propuse de unii si altii, pentru anii care vin, sau din acest an, Presedintele Academiei Romane scria in postarea sa de pe Facebook: „Aceste noi discipline scolare (in numar de 12-13), propuse si enumerate aici fara epuizarea listei, odata acceptate – ele au toate o ratiune de a fi – ar conduce la 12-13 ore pe saptamana (daca am socoti ca o singura ora saptamanal este de ajuns) sau la 24-26 de ore pe saptamana (daca fiecarei materii i s-ar rezerva cate doua ore). In prima varianta, ar mai ramane cateva ore saptamanal pentru materiile clasice, care ar urma si ele sa se rezume la cate o singura ora pe saptamana. In varianta a doua, cu 24-26 de ore deja ocupate, ar trebui renuntat la matematica, limba si literatura romana, limbi straine, fizica, biologie, chimie, istorie, geografie, educatie fizica etc.”, mai scrie Presedintele Academiei Romane, care mai adauga ca „opozitia dintre planurile de invatamant considerate clasice si aplicate inca, in oarecare masura, in prezent, si programele scolare propuse recent este una falsa, aparenta”, sustine presedintele Academiei Romane.

Ni se spune adesea ca polimatii – persoane cu abilitati dovedite in mai multe domenii de activitate – au constituit o caracteristica a altor vremuri. Nimic mai fals! Si astazi, in epoca informaticii si a vitezei, exista oameni cu competente variate si foarte solide, in domenii de activitate total diferite.

A inceput scoala acum o luna, dar cu amintirea unui an pierdut anul trecut, presarat cu improvizatii si superficialitate, dar cu speranta ca lucrurile vor fi remediate in acest an, desi semne bune nu au cum sa se arate. Copiii vor purta masca de frica valurilor de pandemie, printre masute despartite de panouri de plexiglas, acolo un-de sunt conditii, si recreatii ingrijorate de atacul neprevazut al Covid-19. Dar nu asta e problema esentiala.

Cine spune, cu nostalgie, ca „nu se mai fac azi filme ca pe vremuri” nu se insala deloc. Este adevarat ca in zilele noastre trucajele sunt mai spectaculoase, actiunea mai trepidanta, iar la o mare parte din scene contribuie... grafica pe computer, dar adesea jocul actoricesc este mai slab, regia lasa de dorit si filmele par facute exclusiv in scop comercial, cu prea putina preocupare pentru latura artistica.

Anul acesta, pe 20 august, s-au implinit 101 ani de la nasterea academicianului si profesorului Zoe Dumitrescu-Busulenga. Chiar daca tardiv, scriu aceste rânduri despre cea care mi-a fost si mie profesor la Facultatea de Limba si Literatura Româna, la Universitatea Bucuresti, pe la mijlocul anilor 70. Notez pentru inceput câteva din datele biografice ale acestui incontestabil om de cultura.

Filmele realizate astazi in intreaga lume implica un grad ridicat de colaborare, intre sute de oameni si adesea posturile se schimba.

Am amintit despre filmul Neidentificat al regizorului Bogdan Apetri atunci cand am trecut in revista productiile lansate in premiera nationala la TIFF 2021. Revin acum la acest film si incerc sa punctez cateva idei extrase din interviul lui Bogdan Apetri pentru Agerpres.