BLITZ

Desi realizat cu mai bine de patru decenii in urma, „Kramer contra Kramer” constituie si astazi un veritabil fenomen cultural, intr-o lume in care institutia casniciei pare considerata tot mai demodata.

Interviul cu Constantin Brancusi realizat de Apriliana Medianu pentru ziarul Curentul, din 6 octombrie 1930, reprodus in februarie 2022 de Cotidianul.ro, contine si alte cateva lucruri spectaculoase rostite de marele sculptor roman, pe care incerc sa le reproduc.

Desi multi dintre producatorii de filme sustin ca nu sunt manati, in initiativele si proiectele lor cinematografice, decat de ambitii artistice si de pura pasiune pentru frumos, fiind dornici sa ofere oamenilor povesti frumoase pe pelicula de celuloid, componenta pecuniara nu poate fi neglijata, atunci cand vorbim de un film.

Prin lege, data de 19 februarie a fost decretata ziua Brâncusi, cel mai mare sculptor român si parintele sculpturii moderne, nascut la Hobita pe data de 19 februarie 1876 (decedat in Franta in ziua de 16 martie 1957). In acest an se implinesc 146 de ani de la nasterea lui si am simtit nevoia sa culeg câteva rânduri al celor care au scris cu aceasta ocazie, omagiindu-i geniul si unicitatea.

Indiferent ca vorbim despre cresterea vânzarilor la vin, dupa succesul comediei romantice „In vino veritas”, dublarea numarului de amenzi pentru viteza excesiva, dupa primul film din seria „Furios si iute” sau sporirea numarului de inrolari in armata americana dupa premiera legendarului „Top Gun”, este cert ca filmele au influentat comportamentul uman de decenii.

Vorbind despre caracterul vizionar al lui Caragiale, presedintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop a amintit la vernisajul expozitiei „ION LUCA CARAGIALE – 170 de ani de la nastere”, o schita mai putin cunoscuta a lui Caragiale: „Intr-o schita numita Poetul Vlahuta, publicata in Epoca literara in 1896, când ungurii sarbatoreau mileniul venirii in Panonia, el si-a imaginat ceremonia de la Alba Iulia, care urma sa aiba loc peste 26 de ani, in prezenta Regelui României”.

Cinefilii impatimiti stiu ca in ultimii ani exista o tendinta tot mai accentuata ca marile vedete de cinema sa accepte roluri mici, in filme aparent fara miza, dar carora tocmai prezenta lor le ofera valoare.

Prin 1975, ca tânar student filolog, am citit o carte care m-a marcat in mod semnificativ la vremea aceea: este vorba despre Shakespeare, contemporanul nostru, scrisa de Ian Kott, un regizor polonez de teatru, aparuta in 1962 la Varsovia si in 1969 la Bucuresti, in traducere româneasca. Peter Brook si Charles Marowitz se numara printre numerosii regizori care au recunoscut ca au fost influentati de Jan Kott, „gasind in analogiile sale dintre situatiile shakespeariane si cele din viata si drama moderna semintele noilor conceptii scenice”.

Supravietuirea in urma unor accidente sau catastrofe, adesea de nivel planetar, constituie o tema comuna pentru scenaristii de film.

La inceputul acestui an, la editura Humanitas Fiction, in colectia Raftul Denisei, a aparut volumul de schite si povestiri Lady Macbeth din Mtensk al scriitorului rus Nikolai Leskov (in traducerea Adrianei Liciu).

Exista doua categorii de filme science-fiction. Din prima fac parte pelicule precum „Razboiul stelelor”, in care primeaza fictiunea si apar tot felul de creaturi bizare si fanteziste. A doua in schimb reuneste productii care sunt atat de bine fundamentate stiintific, incat nu par filme artistice, ci mai degraba documentare.

Recent la editura Humanitas Fiction a aparut romanul scriitorului japonez Yukio Mishima, Zapada de primavara, editia a treia, in traducerea din limba japoneza a Angelei Hondru. Romanul lui Mishima, care face parte din tetralogia Marea fertilitatii, capodopera scriitorului nipon, a fost ecranizat in 2005 de regizorul Isao Yukisada, cu Satoshi Tsunabuki si Kyôko Kishida in rolurile principale.

Pentru multi oameni, Federico Fellini este practic sinonim cu filmul italian, iar capodopera sa din 1960, „La Dolce Vita”, constituie motivul primordial pentru aceasta alaturare.

George Terziu, timisorean de origine, este un scriitor, dar si editor, publicist, promotor cultural, realizator de emisiuni radio si TV, care vrea sa-si demonstreze siesi si altora ca întotdeauna se poate mai mult si mai bine. În 1980 a fondat cenaclul de literatura SF Helion din Timisoara, alaturi de prof. Cornel Secu, în 1981 este premiat la doua concursuri nationale pentru poezie si proza scurta, iar în 1983 a luat premiul I la Festivalul studentesc de la Iasi, cu proza scurta science fiction, în acelasi timp fiind interzis de cenzura acelor vremuri. In 1990 a fondat prima publicatie particulara din Timisoara de dupa Revolutie, intitulata Mozaic. Printre cartile aparute pot fi amintite Proza bipeda, Moartea necesara, Boeme si alte povestiri etnobotanice.

Ne simtim fascinati de indivizi malefici, alaturi de care nu am dori, de fapt, sa ramânem nici macar câteva secunde, dar cu toate acestea ei exercita asupra noastra o magie irezistibila.

Aminteam intr-un numar anterior, atunci cand vorbeam despre premiile fotografice ale fotoclubului Veradinum, numele artistului fotograf oradean Ovi D. Pop.

Arta cere sacrificii, spune o veche vorba, iar acest lucru este valabil si in domeniul cinematografiei. Si aici nu e vorba neaparat de sacrificiile gastronomice pe care actorii trebuie sa le faca in ceea ce priveste greutatea – mai precis sa slabeasca sau sa se ingrase extrem de mult, intr-un interval de timp foarte scurt, pentru a intra cat mai bine in pielea personajului.

(Urmare din numarul trecut)

 Faima artistului are mereu doua fete: visare si tradare. Visezi ca esti apreciat de toata lumea si esti tradat atunci cand te astepti mai putin.

Inca de la inceputurile cinematografiei, machiajul a fost o parte esentiala a magiei filmului. Pelicule precum „Inapoi in viitor” si „Forrest Gump” , a caror actiune traverseaza timpul si se deruleaza pe parcursul mai multor decenii, n-ar fi avut nicio credibilitate daca personajele lor n-ar fi imbatranit si n-ar fi aratat ca atare.

Scriitorul Dinu Sararu va implini, pe 30 ianuarie, 90 de ani. Scriu acum aceste rânduri, ca un fel de La multi ani! anticipat. Pe Dinu Sararu l-am citit dupa terminarea Facultatii, romanul Niste tarani, dar i-am urmarit si cealalta latura a sufletului sau creativ, aceea de om de teatru, director de teatru, cu montari monumentale. Apoi, ultima oara am avut bucuria sa-l intâlnesc la Slatioara, un sat din apropiere de Horezu, unde organiza de câtiva ani un Festival International de film Eco-Etno-Folk. Era toamna, si timp de 6 zile, intre 2 si 7 septembrie, am fost in juriul Festivalului, aflat atunci la a X-a editie, organizata, ca in fiecare an, de Fundatia Nationala pentru Civilizatie Rurala „Niste Tarani” la Casa de Cultura Taraneasca. Mi s-a parut extrem de interesant, mai ales ca am intâlnit si oameni talentati si devotati artei.