BLITZ

Se spune ca noul an trebuie sa inceapa cu putina literatura, mai ales ca nu stim ce surprize (neplacute) ne va aduce.

 Anul trecut, am trecut peste o aparitie mereu captivanta, revista Uniunii Scriitorilor din Romania, Luceafarul de dimineata, numarul din octombrie. 

Desi anul 2022 nu porneste sub auspicii dintre cele mai favorabile si riscam iar sa stam departe de salile de cinematograf sau sa ne uitam ore in sir la seriale pe Netflix, ca sa ne mai treaca plictiseala, producatorii de film nu au stat cu mainile in san si ne ofera un meniu bogat, pentru lunile ce vin. Haideti asadar sa aflam impreuna care se anunta a fi cele mai incitante si mai asteptate pelicule ale anului!

N-am ajuns la Sibiu pana acum, dar auzisem ca Muzeul Astra al Civilizatiei Populare Traditionale este unul dintre cele mai mari muzee in aer liber din Romania. Se afla undeva la sud de municipiu, in Dumbrava Sibiului, si strange laolalta peste 16.000 de exponate ale civilizatiei populare traditionale, pre-industriale romanesti. Muzeul se intinde pe 96 de hectare, este strabatut de 10 kilometri de alei de-a lungul carora se gasesc peste 300 de cladiri si multe dintre piese se afla adapostite aici. Are o istorie contorsionata datorita vremurile trecute.

A saptea arta – cinematografia – nu se rezuma doar la jocul actoricesc sau la talentul regizoral. In spatele marilor succese din lumea filmului stau adesea armate intregi de profesionisti din cele mai diferite domenii. Iar alegerea decorurilor si a costumelor joaca un rol esential – nu degeaba ele au devenit o categorie speciala, premiata la Oscaruri.

Sa zicem ca la sfarsit de an ar veni vorba despre cea mai importanta aparitie editoriala. As zice fara sa ezit, aparitia la editura Humanitas Fiction, in colectia Raftul Denisei, a romanului Conversatie la Catedrala, un roman scris de romancierul peruan Mario Vargas Llosa (traducere de Mihai Cantuniari).

Sunt aproape 40 de ani de cand regizorul Brian De Palma si scenaristul Oliver Stone (la randul sau un regizor cu un urias talent) indrazneau sa infrunte protipendada hollywoodiana, realizand un film a carui violenta a socat: Scarface.

Sunt un bun ascultator de muzica clasica si un iubitor al muzicii de jazz, cea care s-a nascut din muzica clasica si a ramas singurul domeniu muzical care mai are azi ceva de spus in domeniul compozitiei muzicale. Nu degeaba, cel mai frumos vals a fost scris de compozitorul rus Dmitri Sostakovici si a aparut in Suita pentru orchestra de jazz in 1938, fiind cântata la Moscova in acelasi an.

Oamenii care se gândesc ca actoria inseamna doar repetarea unor replici si rostirea lor in fata camerei de filmat ar putea fi surprinsi de câte lucruri adesea neobisnuite trebuie sa stie sa faca un actor pentru a da credibilitate personajului sau.

Desi ma hotarâsem sa nu mai scriu despre Premiul Nobel pentru Literatura, mai ales dupa ce a fost incununat cu laurii mult râvniti cântaretul de folk Bob Dylan pentru textele melodiilor lui si un fost presedinte american pentru opera, nu pe care a scris-o, ci pe care urma sa o scrie. Revin azi doar pentru a prezenta o alta atribuire aleatorie, mai degraba de dragul „corectitudinii politice”, decât de valoarea operei.

La inceputul secolului XX, când tinerii actori soseau la Hollywood sperând sa dea lovitura si sa devina vedete de cinema, semnând contracte cu marile studiouri de aici, ei nu stiau, de cele mai multe ori, ca gloria implica un primejdios „pact cu diavolul”.

Sunt la moda azi miscari de la cele feministe de genul MeToo, pâna la cele de tipul BLM, care, printre cele politice, au si conotatii culturale. Ar fi vorba de miscari care militeaza pentru anularea culturii, dar nu a unei intregi culturi, ci aceea care a promovat rasismul, fata de negri, inechitatile sociale, sclavagismul.

Stranie combinatie intre un film romantic si o comedie neagra, „Vorbe de alint” (denumirea originala, in limba engleza, „Terms of Endearment”) a fost inspirata de romanul lui Larry McMurtry si a constituit una dintre cele mai indragite pelicule „de familie” ale anilor 1980.

Recent, la editura Humanitas Fiction, in colectia Raftul Denisei, a aparut romanul Inima frânta al scriitorului japonez Akira Mizubayashi (in traducerea Madalinei Ghiu). Si cum am marturisit, nu o data, in subsol de pagina ca sunt un admirator al literaturii nipone clasice, de la poezia Haiku la romanele lui Kawabata, Mishima sau Abe, pentru a aminti doar câteva dintre preferinte, ma opresc azi asupra ultimei opere a scriitorului nipon, caruia, in anul 2020, i-au fost decernate patru premii literare in Franta. Asadar, cartea promite.

Actorii si actritele ne fac sa râdem, sa plângem sau chiar ne socheaza prin performantele lor pe marele ecran, care ne dau prilejul sa traim noi experiente, sa dobândim noi perspective, sa descoperim alte lumi.

Editura Humanitas Fiction anunta o noua aparitie in colectia Raftul Denisei, de data asta este vorba despre romanul unei scriitoare din Finlanda. Desi cand spui Finlanda, spui fiorduri si ierni reci, romanul Prietena mea Natalia, scris de Laura Lindstedt, detinatoarea importantului premiu literar Finlandia, se vrea un roman „provocator si dezinhibat despre sexualitatea exacerbata a unei tinere, care – printr-un discurs intermitent, ce ne parvine prin ricoseu – aminteste uneori de Molly Bloom, iar alteori de Anais Nin din Incest, despre puterea limbajului de a forma si deforma, precum si despre identitate”, si probabil ca reuseste sa para asa si cititorilor.

In filmele de actiune, personajele principale au de infruntat cele mai felurite obstacole pentru a-si indeplini scopurile si nu de putine ori pierd confruntarea. Cate drame nu am vazut, de la Titanic la Troia, in care chipesii eroi mor la final, iar spectatorii si mai ales spectatoarele lacrimeaza de zor?

Treceam in revista, saptamana trecuta, cateva amanunte legate de cariera artistica a lui Sergiu Celibidache, dupa parerea mea, cel mai mare dirijor roman din istorie, care, din pacate, pentru ca  s-a exilat in strainatate, nu a creat o scoala adevarata de dirijori, motiv pentru care pana azi,  nimeni nu se revendica din stilul si personalitatea lui.

Orice actor isi doreste sa se identifice, in mintea cinefililor, cu un anumit personaj, dar o asemenea identificare are si efecte mai putin placute pentru el. Si aceasta pentru ca spectatorii au tendinta de a-l raporta pe respectivul actor exclusiv la acel rol.

Daca ar trebui sa-l compar pe Celibidache cu alta personalitate din tara noastra, primul gand m-ar duce la Cioran. „Nebunia” filozofului autoexilat la Paris, care n-a mai vrut sa vorbeasca si sa scrie in limba romana pana la moarte, ale carui viziuni despre Romania sunt pe cat de lucide pe atat de taioase, ca lama unui bisturiu,  aduce cu „nebunia” dirijorului roman, cel mai important dirijor roman din toate timpurile.

Actorii si actritele sunt „oameni cu o mie de chipuri”, adesea fiind necesar sa joace roluri ale unor personaje cu totul diferite de infatisarea lor reala.