MINUNI ALE LUMII

Oricat ar parea de neverosimil, insisi oamenii de stiinta sustin ideea din titlul articolului de fata: cel mai vechi desen in creion descoperit pana acum nu poarta semnatura vreunui maestru al penelului, nici macar nu dateaza din epocile cunoscute ca fiind de mare inflorire pentru desen, pictura, sculptura si asa mai departe. El a fost descoperit in mica grota Blombos din Africa de Sud (la 300 km de Capetown) si apreciat la o varsta de circa 73.000 de ani!

Pe teritoriul actualului stat Kazakhstan, în vremuri stravechi, a trait o populatie numita sakas, o subramura a vechilor sciti. Dupa moarte, capeteniile sakas aveau parte de o înhumare speciala, în asa-numitii tumuli (kurgane). Din multiple considerente, potrivit specialistilor (sociale, religioase, ierarhice etc.), aceste personaje „luau” în viata de apoi bogatii, nu de putine ori, de-a dreptul fabuloase. Obiecte de podoaba, piese de uz curent personal ori colectiv erau frecvent confectionate din aur si decorate cu simboluri extrem de spectaculoase si de complexe.

 Vegvisir: un cuvant incarcat de rezonante aparent „abrazive”, care insa poarta o impresionanta simbolistica straveche si sacra, profund pozitiva. Iar pentru cei familiarizati cat de putin cu sonoritatile aspre ale limbilor nordice, se cuvine sa spunem mai intai ca – da! – el apartine spatiului scandinav.

Toate popoarele si populatiile cu o istorie remarcabila ca durata si ca valoare au pastrat prin traditia orala nenumarate informatii privitoare la trecutul lor si al celor cu care au venit in contact de-a lungul veacurilor si mileniilor. In ceea ce ii priveste pe aborigeni, bastinasii din Australia, timpul pare a nu avea granite pentru ei si, in pofida faptului ca au fost tinuti cumva in loc de colonistii si stapanii lor albi, ofera permanent adevarate minuni de civilizatie si comuniune cu natura. Cercetatorii societatii aborigene arata ca memoria colectiva a acestor oameni se ridica la o varsta ce depaseste 7.000 de ani!

De buna seama, marea majoritate a oamenilor considera ca, pentru a cunoaste un minimum de lucruri despre modul de viata al semenilor nostri de acum un veac, un mileniu, doua si asa mai departe, ar trebui sa avem la dispozitie nenumarate elemente din cele mai diverse domenii. Poate ca da, poate ca nu! Uneori, este suficient un singur vestigiu din vremurile respective, pentru a ne contura o imagine intrucatva chiar limpede asupra traiului unor comunitati de acum multi, foarte multi ani. Cum ar fi, de exemplu, un cercel!

S-ar putea spune ca povestile de dragoste autentice nu au nici inceput, nici sfarsit. Si nu ne referim la fictiuni pritocite si „eclozate” de fantezia prodigioasa a geniilor creatiei lirice.

Pretutindeni in lume, acolo unde credinta in Divinitate, oricum s-ar numi aceasta, a supravietuit atacurilor violente venite dinspre partea intunecata a lumilor vazute si nevazute, in nenumarate locasuri de cult exista relicve ale unor sfinti, precum si obiecte ori fragmente din obiecte sfinte (vezi bucatile din crucea pe care a fost rastignit Iisus sau Sfantul Giulgiu). Niciodata insa nu s-a relevat pastrarea vreunei parti din trupul Mantuitorului. De ce?

Binecunoscutul roman de aventuri de la care am imprumutat titlul acestui articol, scris de Radu Tudoran, fascinatie a copilariei noastre, are o parte din actiune plasata „la capatul lumii”.  Patagonia, taram din sudul extrem al continentului sud-american, este fascinanta pentru calatorul venit sa admire minunile lumii, insa pentru bastinasii care inca nu s-au despartit cu totul de modul de viata ancestral, aflat in directa legatura cu natura, ea constituie totul: nastere si moarte, istorie si traditii, bucurii si primejdii, intr-un cuvant – existenta lor autentica.

Existenta marilor imperii in Antichitate presupune, dupa cum se stie, o expansiune intemeiata pe campanii militare ce au lasat in urma nenumarati morti, suferinta, pierderi materiale si spirituale imposibil de evaluat, la polul opus gloria si faima peste milenii apartinandu-le conducatorilor.

Hrana noastra cea de toate zilele reprezinta un element vital, asa cum e, de altfel, pentru orice creatura, de la plante, pana la nevertebrate si mamifere. Pentru oamenii din ziua de azi, alimentele din comert trebuie sa aiba si un termen de garantie; oricum, dupa un numar de zile in care nu au fost mancate, ele se altereaza. Daca insa suntem atat de circumspecti cu pastrarea acestor produse preparate in urma cu un timp, totusi relativ scurt, ce-ati spune sa gasiti pe masa alimente de baza vechi de... cateva milenii?

In limba quechua, vorbita pe vaste teritorii din America de Sud inainte de formarea Imperiului Inca (chiar si astazi o folosesc circa 14 milioane de oameni din populatiile mai multor tari!), termenul Pachamama vine de la cuvintele „pacha”, care se traduce deopotriva prin „pamant” si „timpuri”, si „mama” – „mama”.

Stiinta, dar mai ales orgoliul nostru de „fiinte superioare” ne determina sa credem ca noi, oamenii de astazi, detinem un ascendent incontestabil asupra generatiilor de acum câteva mii de ani. Poate ca, din perspectiva materiala si a fortei mentale, creative, asa si este.

Ideea descoperirii unor trupuri umane mumificate nu contine nimic sinistru ori macabru si nici nu se refera doar la spatiul vechii civilizatii egiptene, cum de multe ori au acreditat-o arheologii si istoricii. Asemenea relicve se gasesc, practic, pe întreg globul, fie ca este vorba despre o procedura aplicata riguros unor persoane decedate, fie ca anumite conditii de mediu au favorizat acest fenomen.

Probabil mai mult decat in oricare alta epoca istorica, oamenii Antichitatii pastrau o legatura extrem de stransa cu cele doua taramuri ale destinului: al Vietii si al Mortii. Si, cum dintotdeauna aceste zone oculte ale Universului au fost stapanite de forte supraumane, zeitatile stravechi pot fi intalnite pretutindeni pe glob, unele atragand supusenia si ocrotindu-i pe muritori, iar altele, dimpotriva, amenintand si pedepsind.

Stravechea civilizatie de pe Nil nu conteneste sa ne ofere si astazi, dupa mii de ani, nenumarate surprize, deosebit de spectaculoase, dar mai ales valoroase atat pentru regiunea Orientului Mijlociu, cat si pentru actuala civilizatie umana, in ansamblul istoriei sale. Iata doua dintre cele mai recente exemple in acest sens!

Pare ciudata aceasta alaturare, însa vorbim despre o arta veritabila, de o spectaculozitate absolut uluitoare, veche de peste 5.000 de ani! Se-ntelege ca exista o traditie solida în acest sens, atâta doar ca lucrarile respective – realizari colective – sunt mai degraba efemere, ele putând fi pastrate doar în amintire sau ca imagini filmate ori fotografiate. Ceea ce nu le stirbeste cu nimic splendoarea incredibila si valoarea aproape inestimabila.

Din punct de vedere arheologic, Iordania este una dintre cele mai privilegiate tari, datorita unor descoperiri fabuloase, reusite gratie noilor tehnologii, respectiv explorarii aeriene, cu ajutorul dronelor. Este unicul loc din lume unde se gaseste o constructie de talia celei descrise mai jos, iar România beneficiaza si ea de asemenea presupuse edificii „din vremea uriesilor”. Poate ca lucrurile sunt comparabile, trimitând la o civilizatie ancestrala necunoscuta, ale carei vestigii nu au disparut cu totul...

Nu mai este de mirare ca, pretutindeni pe planeta noastra, se fac periodic descoperiri uluitoare a unor obiecte din vechime, în fata carora cei mai multi istorici, arheologi, paleontologi, lingvisti ridica din umeri, nestiind sa explice logic cum e posibil sa existe „asa ceva”. Asa se face ca elevii învata în scoli cam ce cred unii semeni mai scoliti despre anumite lucruri, evenimente, fenomene, si nu neaparat despre ce sunt în realitate acestea...

Credem ca am ajuns sa cunoastem întreaga lume si o particica din Univers, însa nu ne cunoastem pe noi însine decât în mica masura. Treptat, reusim totusi sa ridicam câte un colt al învelisului ce ascunde realitatea, descoperind ca fiinta umana are o fata, o structura, un statut putin altfel decât ne învata manualele scolare. De pilda, v-ati gândit vreodata ca aveti mai mult decât acele binecunoscute cinci simturi acreditate de Aristotel – vazul, auzul, mirosul, gustul si simtul tactil? Ei bine, numerosi oameni de stiinta pun astazi în discutie acest subiect. Totul depinde de felul în care îl abordam.

Alepotrypa, o grota imensa din sudul tinuturilor elene ar fi inspirat, potrivit traditiilor si legendelor locale, mitul despre Infernul grec. De fapt, in Epoca Neoliticului ea a constituit adapostul a sute de persoane. In acelasi timp loc de cult, acest adevarat satuc in urma cu mii de ani, plasat astazi intre cele mai importante situri arheologice din Europa, se pare ca a inspirat, cum spuneam, mitul Infernului grec, dupa ce solul s-a prabusit, formand astfel caverna uriasa.