MINUNI ALE LUMII

Populatia tarahumara, din Sierra Madre Occidentale, la vest de Chihuahua, Mexic, are reputatia de cea mai rapida de pe planeta. La fel cum piticii din basme au un sat al lor în mijlocul padurii, cu case din ciuperci, acesti oameni au o mica tara întinsa între platouri înalte de pâna la 2.000 de metri si canioane adânci. Numele le-a fost dat de primii misionari, fiind de fapt o deformare a cuvântului raramuri, care în limba lor înseamna „picioarele care alearga”.

Toate expeditiile pe cel mai înalt masiv montan din lume, Himalaya, au drept ghizi si carausi de poveri grele oameni ai muntelui originari din Kham, o provincie situata în sud-estul Tibetului, si veniti spre mijlocul secolului al XVI-lea în Nepal, unde s-au instalat în regiunea Everestului. Asadar, numele lor colectiv – sherpa sau serpasii – nu se refera exclusiv la calauzele sus-amintite, ci la o populatie distincta care si-a conservat de-a lungul secolelor cultura tibetana, precum si un dialect provenit din familia limbilor tibeto-birmane.

Desi faimoasele piramide egiptene par a domina de departe domeniul acestor constructii antice fabuloase, de fapt pe toata planeta exista piramide, unele mai fabuloase decât altele. În orice caz, Piramida lui Keops, supranumita si Marea Piramida, este considerata fara drept de apel liderul unui top neoficial, în primul rând datorita dimensiunilor ei incredibile.

Pentru a arata cuiva dragoste, prietenie sau respect, sarutul pare a fi aspectul cel mai frecvent folosit (sau, daca vreti, act erotico-social). Iar noi, potrivit traditiei, il concepem si il percepem intr-un singur fel. Totusi, de-a lungul si de-a latul pamantului oamenii se saruta in feluri diferite. Sau deloc!... Sarutul frantuzesc („French kiss”) este cel aplicat direct pe gura, cunoscut de toata lumea si propagat in Europa si America mai ales datorita filmelor. Aceasta practica amoroasa si sexuala este foarte la moda in 168 de tari, fiind incarcata de senzualitate si erotism, care permit partenerilor sa impartaseasca numeroase lucruri. Inclusiv informatii asupra patrimoniului genetic al celuilalt.

Povestea descoperirii legendarei cetati Troia e doar una dintre confirmarile veridicitatii multor scrieri considerate de secole întregi fictiuni pure. Exista si astazi numeroase asemenea texte, unele ridiculizate, ocultate sau demonizate în mod intentionat si programatic, din alte motive decât cele legate de evolutia civilizatiei umane. Va prezentam însa mai jos un caz deosebit, în care o descoperire arheologica aparent obisnuita a confirmat, de fapt, realitatea unor evenimente vechi de multe veacuri.

Legendara cetate Heraklion (Heracleion) a fost inghitita de apele marii acum mai bine de 1.500 de ani. Marele oras antic fusese mentionat in scrierile istoricului grec Herodot in secolul al V-lea i.Chr., insa fondata in veacul al VIII-lea i.Chr. Altfel spus, cu mult timp inainte de mitica Alexandria (oras intemeiat in anul 331 i.Chr.). Si, foarte posibil, putini nebuni visatori cu ochii deschisi, de talia unui Schliemann, se vor fi gandit ca stralucirea multimilenara a acestuia va mai aparea vreodata la lumina zilei. Au sosit insa alte vremuri, cand, la cumpana dintre mileniile doi si trei, arheologul marin francez Franck Goddio a avut sansa uriasa sa descopere numeroase vestigii fabuloase din Heraklion, de o valoare pe care nimeni nu ar putea sa o aseze in cifre ori in kilograme de aur.

Nu de putine ori de-a lungul timpului, diverse tipuri de dezastre naturale – cutremure, inundatii, alunecari de teren – au stat la originea ascunderii sub ape a unor elemente de civilizatie majore, pana la orase intregi. Mult mai rar, e adevarat, este valabil si fenomenul „invers”: apele distrugatoare de odinioara se retrag, iar in urma lor revin la lumina zilei marturii despre viata unor comunitati umane ce pareau disparute pentru totdeauna...

Astazi, mai mult ca oricand, ar trebui sa ne dam seama de faptul ca armoniile sonore ne insotesc dintotdeauna, de cand specia umana a fost lasata sa traiasca pe Pamant. Sigur ca de aici si pana la muzica elaborata distanta in timp e uriasa, dar realitatea e ca, la un moment dat omul a simtit nevoia sa genereze el insusi segmente muzicale, bazandu-se pe mijloacele oferite de natura. O dovedesc fara echivoc unele descoperiri arheologice absolut uimitoare, cum sunt uneltele pentru confectionarea de corzi.

Dintre cele mai inspirate alaturari de imagini non-umane de aceea a femeii, pentru a scoate in evidenta nepretuitele atribute ale sexului frumos, florile si pietrele pretioase detin o suprematie neoficiala greu de contestat. Acestea reprezinta un fel de cheie magica menita ca prin intermediul vederii sa deschida calea catre nevazutul sufletului si spiritului. Totusi, ca intr-o neinduplecata negutatorie cu timpul, dobandirea insusirilor care sa-i inrobeasca pe cei din jur e insotita cel mai adesea de multa suferinta. Asa cum am aratat si in seria precedenta de articole referitoare la chinurile prin care trec nenumarate femei numai pentru a implini idealuri de frumusete fizica ce ne par astazi aberante, zambetul cel mai seducator e obligat sa isi plateasca si el tributul de lacrimi. Dincolo de atractia irezistibila – durerea adanca...

Despre inestimabilul rol al albinelor in evolutia vietii pe Pamant si in destinul viitor al omenirii se vorbeste in ultimi ani din ce in ce mai frecvent. Din nefericire, cu ingrijorare, o atitudine ferma a cercetatorilor, care observa un fenomen mai mult decat terifiant: chimizarea agriculturii si, in general, industrializarea masiva si irationala au dus la situatia in care acest miracol biologic reprezentat de albine – o specie veche de multe-multe milioane de ani! – se afla azi in pericol de extinctie. In acelasi timp, se aduna tot mai numeroase dovezi concrete ca intre om si albine s-a creat o legatura directa cu mult mai mult timp in urma decat se credea.

Idealurile de frumusete, care difera deseori ca de la cer la pamant de la o etnie sau religie la alta, au strabatut foarte multe milenii pana sa ajunga la ceea ce in mentalitatea noastra de europeni imbraca vesmintele unei libertati aproape totale in intentia apropierii de perfectiunea fizica. Ceea ce nu inseamna insa ca traditiile au disparut cu totul. O dovedesc si cele relatate in articolele precedente de la aceasta rubrica, despre mutilarile pe viata suferite de femei de pe mapamond, pentru respectarea vechilor obiceiuri. Astazi va prezentam un ultim episod din aceasta scurta serie, cu precizarea ca astfel de principii estetice supravietuiesc in multe alte zone de pe glob, chiar daca ele par a sfida civilizatia de tip occidental.

Un obicei a carui origine se spune ca urca in timp pana in secolul al X-lea, in China, se refera doar la fetele si femeile tinere din clase sociale privilegiate, ceea ce nu-i atenueaza din cruzimea si grotescul punerii lui in practica si al rezultatului in sine: mutilarea anatomica (si nu  numai) in numele unui bizar ideal de frumusete. Dar, oare, ce are a face frumusetea naturala cu o practica prin care femeia, oricat de seducatoare ar fi fost la chip si la trup, era schilodita pe viata?

Sunt mult mai cunoscute sub numele de „femeile-girafa”. Si nu e doar o alaturare neobisnuita de notiuni, ci o realitate pitoreasca si fascinanta pentru unii oameni, insa profund traumatizanta chiar pentru protagonistele unei practici bizare. Si, ca o ironie a sortii accentuata de initiative cinice, acestea au fost transformate si intr-un fel de efigie turistica sau, daca vreti, o nada profitabila pentru doua tari asiatice altfel magnetizante: Birmania si Thailanda.

Un cert sentiment de neliniste si teama îi încearca pe cei mai multi oameni aflati în preajma acestor creaturi de piatra cu chipuri demonice, care de obicei decoreaza locasurile de cult occidentale. Rolul lor initial era de evacuare a apei pluviale la distanta de zidurile cladirilor (chiar etimologia cuvântului trimite la aceasta functie, tradusa destul de exact prin „bolboroseala a apei”), dar autorul francez Sylvain Tesson evoca în 2008 o presupusa sarcina a efigiilor fantastice de supraveghere a oamenilor!

Da, în Grecia antica realizarea de blesteme care sa aiba o marja de credibilitate absoluta a devenit la un moment dat o afacere foarte profitabila, care presupunea si un vast inventar pe masura. La Atena, cel mai inspirat era sa nu te afisezi ca proprietar al unei taverne, caci între acesti oameni cu stare exista o rivalitate feroce, asa cum o dovedesc mai multe tablite de plumb vechi de 2.400 de ani, pe care sunt inscriptionate blesteme funeste. Iar totul duce cu gândul la o comanda executata de un adevarat profesionist în domeniu.

Am scris recent despre fabuloasa civilizatie a dogonilor, cea care a uimit lumea stiintifica prin revelatiile asupra unor cunostinte extrem de avansate de astronomie, datorita carora – e greu de explicat prin ce metode – au putut cunoaste existenta unor stele cu mult timp înainte de descoperirea lor chiar de catre astronomii lumii moderne. Cunostintele acestei populatii africane nu fac însa nota aparte în sensul mentionat anterior. Potrivit unei teorii recent prezentate de o echipa de cercetatori britanici, preocupari similare aveau vechii locuitori ai vaii Mondego, din Portugalia de astazi. Si nu cu secole în urma, ci acum nu mai putin de 6.000 de ani!

Atlantida! Valhalla! Shangri-La! Locuri legendare, paradisiace, ce apar pretutindeni in cultura moderna de la seriale TV la jocuri pe calculator. Probabil ca, daca ar sti ca aceste locuri exista, multi oameni ar lua primul avion intr-acolo. Daca va numarati printre ei, avem noi cateva sugestii de destinatii...

Dintotdeauna, oamenii de pe tot cuprinsul globului s-au adaptat la conditiile de viata oferite de natura în mijlocul careia au vazut lumina zilei si au facut fata, uneori cu mari sacrificii asumate constient, adversitatilor mediului, dar si violentelor unor semeni ce le râvneau pamânturile si bunurile. Un astfel de caz, fascinant în sine, dar totodata dramatic prin duritatea sa implicita, este cel al populatiei amayra – oameni cu o identitate bizara care traiesc pe insulele Uro, de pe zona peruana a lacului Titicaca (restul apartine Boliviei).

Am prezentat in urma cu o saptamana cateva aspecte referitoare la fascinanta civilizatie a dogonilor, un trib „primitiv” din Mali care detine de cel putin cateva sute de ani informatii pe care stiinta moderna le-a descoperit abia in secolul trecut! In 1931, antropologii Marcel Griaule si Germaine Dieterlen s-au instalat, efectiv, in mijlocul acestor oameni, alaturi de care au trait timp de 20 de ani. Insa abia dupa 15 ani au putut afla lucruri absolut senzationale despre cosmogonia dogonilor, pamantenii cu stramosii creatori veniti... de pe steaua Sirius.

Poate sa para un paradox faptul ca populatiile actuale de pe intreaga noastra planeta care pastreaza uimitor de bine numeroase traditii, legende si mituri stravechi „impregnate” cel putin cu un sambure de adevar, sunt cele considerate primitive. Unul dintre aceste triburi beneficiare ale unor cunostinte stiintifice incredibil de avansate este cel al dogonilor, care traieste in statul african Mali, foarte probabil, din vremuri imemoriale. Piesa lor de rezistenta – daca ne putem exprima astfel – o constituie astronomia!