MINUNI ALE LUMII

Devenita extrem de cunoscuta in toata lumea datorita enigmaticelor geoglife uriase din desertul Nazca, civilizatia cu acelasi nume din vestul statului sud-american Peru pare a fi un inepuizabil rezervor de mari surprize arheologice si nu numai. Cea mai recenta „provocare” de proportii in acest sens este reprezentata de o neobisnuita retea de puturi realizata dupa o tehnologie ce demonstreaza uluitoare cunostinte... ingineresti!

Am scris in numarul precedent, referitor la picturile rupestre de la Wadi Sura II (Egipt), ca specialistii au constatat un lucru uluitor: sutele de amprente de palme de dimensiuni foarte mici, suprapuse celor de marime „naturala”, nu ar apartine unor bebelusi, cum se credea, ci unor fiinte nepamantesti. Iar daca desenele de pe peretii grotei din desertul african au fost datate la circa 8.000 i.Ch., mult mai socanta devine abordarea similara a picturilor de acelasi fel descoperite intr-o grota din insula indoneziana Sulawesi, vechi de peste 40.000 de ani!

Despre picturile rupestre descoperite pe peretii unor pesteri din intreaga lume si atribuite stramosilor primitivi ai omului de astazi am aflat inca din copilarie, din manualele de istorie si nu numai. Reprezentarile sunt complexe, dar in desene apar predominant siluete umane, animale, precum si clasicul contur al mainii, cel mai probabil a artistului „primitiv”. Exista insa si cazuri cu caracter singular (probabil!), despre care specialistii nu vorbesc aproape deloc si in care reprezentarile figurative nu pot fi explicate prin logica omului de astazi.

Monument traditional mongol asociat la origine cultului muntilor si cerului, Ovoo ia cel mai frecvent forma unei ingramadiri mai mari sau mai mici de pietre si de regula poate fi gasit pe culmile unor dealuri si munti ori pe alt loc inalt. In regiunile unde piatra se gaseste mai greu, un Ovoo poate fi construit din nisip, pamant sau ramuri de copac.

Traditiile de venerare a înaltimilor montane dateaza din vremuri preistorice, oriunde pe planeta unde maretia si accesibilitatea lor dificila impune un respect împins pâna la supunere. În Mongolia – tara de aproape sapte ori mai întinsa decât România, însa cu mai putin de 3 milioane de locuitori (dintre care peste jumatate traiesc în capitala Ulan Bator!) – cutumele legate de muntii sacri îmbraca forme dintre cele mai spectaculoase si mai surprinzatoare.

Pretutindeni in lume exista traditii mai vechi sau mai noi legate de o relatie speciala intre persoanele vii si lumea mortilor. De regula, acestea tin de ceremoniile funerare, insa unele populatii cunosc practici absolut neobisnuite pentru majoritatea oamenilor. Este si cazul celor numiti toraja (circa 650.000 la numar), locuitori ai zonei muntoase Tana Toraja, de pe insula indoneziana Sulawesi, si care considera ca prin asemenea ritualuri se pot reconcilia cu insasi moartea.

Nu e vorba despre nicio eroare: suntem in secolul 21, dar pe Terra mai traiesc antropofagi, in intelesul traditional al cuvantului! De pilda, pentru membrii tribului Korowai din Noua-Guinee Occidentala, carnea de om reprezinta una dintre mancarurile ce fac parte chiar din cultura lor, la fel ca puiul fript la rotisor sau kebabul pentru lumea civilizata.

O comunitate de circa 20.000 de oameni care traiesc in inima junglei din bazinul nordic al Amazoniei a devenit, in contextul unor abuzuri inimaginabile ale albilor impotriva triburilor indigene, cea mai importanta si mai protejata populatie de acest fel din zona. Isi spun yanomami si traiesc in comun, stabilindu-se in asa-numitele  shabono – colibe uriase de forma aproximativ circulara, construite din trunchiuri si frunze de arbori ai padurii tropicale, pe maluri de rauri, reprezentand un intreg sat in care fiecare familie isi are spatiul sau privat.

In anul 2011, la Dartmoor (sudul Angliei), s-a facut o descoperire senzationala: mormantul unei femei – foarte posibil, avand rang de printesa (sau, cel putin, o persoana de rang inalt), dupa criteriile noastre de astazi – cu o „varsta” uluitoare: peste 4000 de ani; din punctul de vedere al antropologilor, urcand pana in epoca bronzului! Mai mult decat atat, aceasta descoperire a adus in prim-plan elemente extrem de importante referitoare la deprinderile si traditiile de acum patru milenii.

„Totul se petrece pe mare. Noi nu suntem legati de niciun pamant. Oriunde mergem, ne deplasam cu barcile.” Aceasta afirmatie aparent ciudata apartine unui anume Hook Suriyan Natale, membru al populatiei moken de pe Insulele Surin. De fapt, acest grup uman seminomad traieste in Arhipelagul Mergui, din Marea Andaman (nordul Oceanului Indian), compus din circa 800 de insule si revendicat deopotriva de Birmania si Thailanda. Catre aceste tinuturi, precum si spre Malaezia (Malaysia), ei ar fi emigrat acum mai mult de 4000 de ani, plecand din sudul Chinei.

Populatia ainu, care traieste în majoritatea sa în nordul arhipelagului nipon, mai exact pe Insula Hokkaido, reprezinta si astazi una dintre marile enigme ale lumii. Este un tinut aspru, nu doar din cauza reliefului muntos predominant, ci si a influentei climei siberiene, de unde, se spune, de altfel (dar fara argumente suta la suta veridice), ca s-ar trage ainusii. Prinsi între expansionismul tarist si apoi sovietic, pe de o parte, si cel japonez, pe de alta parte, acesti oameni si-au pastrat de-a lungul mileniilor caracteristici absolut miraculoase, traditiile stravechi fiind admirabil conservate, si datorita evolutiei lor pe un teritoriu insular ce include si Kurilele, si Sahalinul.

Mentionam în numarul trecut cateva repere ale fenomenului samanismului (care nu trebuie identificat catusi de putin cu vrajitoria, cu magia), privit înainte de orice ca o maniera de a trai în armonie cu lumea naturala ce ne înconjoara si cu care ne aflam în conexiune permanenta, dintotdeauna. Este totodata cea mai veche metoda ce permite utilizarea starilor de constiinta modificata pentru a gasi solutii diferitelor probleme si a vindeca.

Mentionez de la bun început ca am folosit în mod intentionat, în titlul acestui articol, cuvantul „aventura”, desi este poate cea mai gresita abordare a extrem de vastului domeniu al samanismului. Într-un mod traditional programat sa deruteze, sa însele, ocolind realitatea, în ultimul secol s-a acreditat – într-o lume avida de spectaculosul ieftin, de senzationalul fara fond – ideea ca avem de-a face cu un fel de vrajitorie împinsa dincolo de marginile puterii noastre de întelegere.

In religiile – cultele – traditionale africane, in special cele subsahariene, exista credinta intr-o divinitate omniprezenta, denumita diferit de fiecare etnie. Aceasta Fiinta suprema, cum o numesc specialistii in istoria religiilor, dupa ce a creat lumea, s-a indepartat de oameni facilitandu-le insa comunicarea prin intermediul fortelor spirituale ale unor stramosi alesi, reprezentati adesea prin sculpturi, figurine si masti. Acestia, protejati de puterea divina, au in primul rand menirea de a asigura ordinea, echilibrul si armonia fiecarei populatii.

Ceaiul – ne referim, fireste, la plantele din care se prepara – la câteva milenii dupa descoperirea sa in China, s-a diversificat si s-a raspândit in intreaga lume, fiind agreat pentru aromele sale, pentru efectul revigorant si pentru virtutile sale terapeutice. Sa facem o incursiune la originile sale, in miezul unor legende si al celor mai vechi descoperiri ale unor plante fosilizate.

In Antichitate, in epoca clasica, grecii acordau o importanta deosebita sanatatii si intretinerii cosmetice a corpului, agreate de zeita Hygeea – de la care deriva cuvântul „igiena”. Nu insa si vestimentatiei, care era simpla. In acest sens stau marturie nenumarate imagini pictate pe obiecte din ceramica, lemn sau metal.

Lacul Baikal, situat in sud-estul Siberiei, flancat de paduri si munti cu inaltimi maxime cuprinse intre 1.665 si 2.300 de metri, reprezinta cea mai mare bogatie naturala a acestei zone si o mare provocare pentru turistii amatori de peisaje spectaculare „sculptate” de mediul hibernal pe suprafata inghetata a lacului si pe tarmurile sale. Baikalul se intinde intr-o arcuire usoara dinspre sud-vest spre nord-vestul Siberiei pe o distanta de 636 de kilometri, având o latime cuprinsa intre 25 si 80 de kilometri.

Primele cetati (orase) au fost construite in urma cu 5500 de ani in Mesopotamia, apoi in Egipt, in India si in China, de-a lungul fluviilor care le-au asigurat prosperitatea: Tigrul, Eufratul, Nilul, Indusul si Fluviul Galben. Nilul este un dar al Egiptului, spunea Herodot. Daca n-ar fi existat acest fluviu, n-ar fi existat nici Egiptul, asa cum n-ar fi existat nici alte cetati importante construite in Neolitic. In Mesopotamia, de pilda, in urma cu peste 5000 de ani, de-a lungul celor doua fluvii au fost construite aproape 20 de orase sumeriene pe o suprafata mai mare decât cea a Suediei.

In Mesopotamia, in urma cu peste 5.000 de ani, cea mai veche „religie”, inainte de constructia templelor dedicate zeilor, a fost divinatia. Tot ceea ce nu era inteles – de la diverse intamplari la accidente, maladii, fenomene ale naturii etc. – era atribuit vointei divinitatii. Populatia, profund marcata de superstitii, incerca sa afle rostul evenimentelor neintelese dar mai ales viitorul, sperand ca va putea evita evenimentele nefaste. Pe acest fundal conceptual au aparut nenumarati prezicatori si mai multe tipuri de divinatie.

In preajma anului 1000, suveranii indieni din regatul Chola au cucerit teritorii dincolo de frontiere si insule din Oceanul Indian, reusind sa puna bazele unui imperiu prosper care a oferit contemporaneitatii somptuoase edificii si sculpturi cultuale. Dupa intronarea regelui indian Rajara in anul 985 d.Hr., regatul Chola isi intareste puterea care se rasfrânge in urma expeditiilor militare asupra insulelor din largul Oceanului Indian pâna in Ceylon si Peninsula Indochina, implicându-se in razboaie si cu dinastiile din India pe care reuseste sa le supuna si sa le reuneasca. (Stravechea dinastie Chola a fost mentionata prima oara in Mahabharata, epopeea sanscrita a mitologiei hinduse.)