MINUNI ALE LUMII

Exista pe globul pamantesc nenumarate muzee, concepute si puse „in opera” pe domenii de la cele traditionale si foarte cunoscute, pana la cele mai socante si mai incitante. Acestea din urma includ in majoritatea cazurilor muzeele/colectiile cu valoare de unicat.

Ca idee generala, hotelul reprezinta un fel de casa de tranzit pentru turisti, pentru persoane aflate in vacanta, pentru angajati care calatoresc in interes profesional s.a.m.d. In realitate, uneori acestea devin obiective de rasfat, locuri in care indivizi pentru care banii, indiferent de suma in discutie, nu reprezinta absolut niciun fel de problema, vin sa petreaca nopti si zile feerice, propulsati intr-o lume de basm, desprinsa parca dintr-un univers paralel, nepretuit. Ma rog, dupa aprecierea oricarui om obisnuit, cu bun-simt, cand vine vorba de pret totul pare a intra intr-o tornada naucitoare.

Este, practic, imposibil sa se precizeze cate mari civilizatii ale lumii pamantene au prosperat, apoi au disparut aproape fara urma in ultimii 2.000-3.000 de ani. Motivele impasului sunt multiple, iar explicatiile cercetatorilor raman de regula la stadiul de ipoteze fara demonstratie. Astfel este unul dintre fabuloasele imperii precolumbiene – cel al mayasilor. Totusi, oare populatia maya chiar a disparut in neant?

In numarul precedent al Magazinului prezentam modul in care se alegeau numele nou-nascutilor din triburile nativilor nord-americani, asa-numitii indieni piei-rosii prezenti in numeroase filme western.

Nativii continentului nord-american, impropriu numiti initial indieni (confuzia ii apartine lui Columb, care a crezut, in 1492, ca ajunsese in Indiile Orientale, dar atinsese in realitate coastele estice ale Americii de Sud), au devenit foarte cunoscuti in Europa, dupa invadarea teritoriilor lor de catre spanioli si portughezi, apoi de englezi si francezi. Ulterior, ei au devenit „pieile-rosii”, datorita obiceiului de a-si proteja pielea cu anumite preparate de culoare rosie, de regula cu praf de ocru sau cu o pasta obtinuta din planta urucu.

Mayasii, aztecii, toltecii, olmecii – popoare precolumbiene cu civilizatii incredibil de avansate – au venerat, incepand de prin mileniul intai inainte de Hristos, zeitatea suprema Quetzalcóatl sau Sarpele-cu-pene.

Daca nu duceti lipsa nici de bani si nici de pofta de aventura, avem o propunere de nerefuzat: anul care vine renuntati la Creta, Cipru, Sardinia sau Baleare si alegeti o insula mai exotica. Destinatii sunt, slava Domnului, din belsug, pentru toate gusturile!

Zeul suprem al popoarelor precolumbiene din America Centrala, cel supranumit si Sarpele-cu-pene, a cunoscut cel putin treizeci de veacuri de metamorfozari, in lunga sedimentare a identitatii sale (care, oricum, nici astazi nu este elucidata pe deplin) relevandu-si mai multe avataruri.

Vom vorbi despre figura majora a panteonului precolumbian – zeul-sarpe Quetzalcoatl – venerat deopotriva de mayasi, tolteci, azteci, olmeci din primul mileniu inainte de Hristos.

Oricat ar parea de neverosimil, insisi oamenii de stiinta sustin ideea din titlul articolului de fata: cel mai vechi desen in creion descoperit pana acum nu poarta semnatura vreunui maestru al penelului, nici macar nu dateaza din epocile cunoscute ca fiind de mare inflorire pentru desen, pictura, sculptura si asa mai departe. El a fost descoperit in mica grota Blombos din Africa de Sud (la 300 km de Capetown) si apreciat la o varsta de circa 73.000 de ani!

Pe teritoriul actualului stat Kazakhstan, în vremuri stravechi, a trait o populatie numita sakas, o subramura a vechilor sciti. Dupa moarte, capeteniile sakas aveau parte de o înhumare speciala, în asa-numitii tumuli (kurgane). Din multiple considerente, potrivit specialistilor (sociale, religioase, ierarhice etc.), aceste personaje „luau” în viata de apoi bogatii, nu de putine ori, de-a dreptul fabuloase. Obiecte de podoaba, piese de uz curent personal ori colectiv erau frecvent confectionate din aur si decorate cu simboluri extrem de spectaculoase si de complexe.

 Vegvisir: un cuvant incarcat de rezonante aparent „abrazive”, care insa poarta o impresionanta simbolistica straveche si sacra, profund pozitiva. Iar pentru cei familiarizati cat de putin cu sonoritatile aspre ale limbilor nordice, se cuvine sa spunem mai intai ca – da! – el apartine spatiului scandinav.

Toate popoarele si populatiile cu o istorie remarcabila ca durata si ca valoare au pastrat prin traditia orala nenumarate informatii privitoare la trecutul lor si al celor cu care au venit in contact de-a lungul veacurilor si mileniilor. In ceea ce ii priveste pe aborigeni, bastinasii din Australia, timpul pare a nu avea granite pentru ei si, in pofida faptului ca au fost tinuti cumva in loc de colonistii si stapanii lor albi, ofera permanent adevarate minuni de civilizatie si comuniune cu natura. Cercetatorii societatii aborigene arata ca memoria colectiva a acestor oameni se ridica la o varsta ce depaseste 7.000 de ani!

De buna seama, marea majoritate a oamenilor considera ca, pentru a cunoaste un minimum de lucruri despre modul de viata al semenilor nostri de acum un veac, un mileniu, doua si asa mai departe, ar trebui sa avem la dispozitie nenumarate elemente din cele mai diverse domenii. Poate ca da, poate ca nu! Uneori, este suficient un singur vestigiu din vremurile respective, pentru a ne contura o imagine intrucatva chiar limpede asupra traiului unor comunitati de acum multi, foarte multi ani. Cum ar fi, de exemplu, un cercel!

S-ar putea spune ca povestile de dragoste autentice nu au nici inceput, nici sfarsit. Si nu ne referim la fictiuni pritocite si „eclozate” de fantezia prodigioasa a geniilor creatiei lirice.

Pretutindeni in lume, acolo unde credinta in Divinitate, oricum s-ar numi aceasta, a supravietuit atacurilor violente venite dinspre partea intunecata a lumilor vazute si nevazute, in nenumarate locasuri de cult exista relicve ale unor sfinti, precum si obiecte ori fragmente din obiecte sfinte (vezi bucatile din crucea pe care a fost rastignit Iisus sau Sfantul Giulgiu). Niciodata insa nu s-a relevat pastrarea vreunei parti din trupul Mantuitorului. De ce?

Binecunoscutul roman de aventuri de la care am imprumutat titlul acestui articol, scris de Radu Tudoran, fascinatie a copilariei noastre, are o parte din actiune plasata „la capatul lumii”.  Patagonia, taram din sudul extrem al continentului sud-american, este fascinanta pentru calatorul venit sa admire minunile lumii, insa pentru bastinasii care inca nu s-au despartit cu totul de modul de viata ancestral, aflat in directa legatura cu natura, ea constituie totul: nastere si moarte, istorie si traditii, bucurii si primejdii, intr-un cuvant – existenta lor autentica.

Existenta marilor imperii in Antichitate presupune, dupa cum se stie, o expansiune intemeiata pe campanii militare ce au lasat in urma nenumarati morti, suferinta, pierderi materiale si spirituale imposibil de evaluat, la polul opus gloria si faima peste milenii apartinandu-le conducatorilor.

Hrana noastra cea de toate zilele reprezinta un element vital, asa cum e, de altfel, pentru orice creatura, de la plante, pana la nevertebrate si mamifere. Pentru oamenii din ziua de azi, alimentele din comert trebuie sa aiba si un termen de garantie; oricum, dupa un numar de zile in care nu au fost mancate, ele se altereaza. Daca insa suntem atat de circumspecti cu pastrarea acestor produse preparate in urma cu un timp, totusi relativ scurt, ce-ati spune sa gasiti pe masa alimente de baza vechi de... cateva milenii?

In limba quechua, vorbita pe vaste teritorii din America de Sud inainte de formarea Imperiului Inca (chiar si astazi o folosesc circa 14 milioane de oameni din populatiile mai multor tari!), termenul Pachamama vine de la cuvintele „pacha”, care se traduce deopotriva prin „pamant” si „timpuri”, si „mama” – „mama”.