|
Mayasii, aztecii, toltecii, olmecii – popoare precolumbiene cu civilizatii incredibil de avansate – au venerat, incepand de prin mileniul intai inainte de Hristos, zeitatea suprema Quetzalcóatl sau Sarpele-cu-pene.
O fiinta cu alura (si biografie?) mitica ori, dupa unii „visatori”, chiar extrapamanteana, ce insuma o personalitate duala – postura nelipsita de altfel din traditiile ancestrale ale omenirii de pretutindeni. Iar Quetzalcóatl, desi apare cel mai frecvent ca erou civilizator, avea si el un dublu malefic – Tezcatlipoca, zeul noptii, venerat de razboinici; un fel de redutabila „innodare” reptiliana. Din cronici stravechi... Doua infatisari numite identic, Quetzalcóatl, se suprapun in cronicile prehispanice. Prima este cea a zeului primordial venerat de la olmeci. A doua, a unui personaj mitic stapanitor peste cetatea legendara Tula, capitala toltecilor. Suveranul perfect al unui regat ideal, unde „porumbul crestea atat de mare, incat un singur lujer umplea un atelaj”, preotul-rege Topiltzin Quetzalcóatl ii cinstea pe zei oferindu-le propriul sau sange sau sacrificand fapturi mici: fluturi, pasari, serpi. A sosit insa o zi fatala cand Tezcatlipoca, zeul-vrajitor, l-a otravit pe virtuosul monarh, pentru a-l determina sa se dedea desfraului (de a se culca cu propria lui sora, stricarii recoltelor de cacao), inainte sa-si paraseasca poporul. Aici, versiunile difera. Unii spun ca si-a dat foc, pentru a reinvia ca astrul Venus; altii, ca s-a oprit la Cholula, inainte sa se stabileasca la mayasii din Chichén Itzá; pentru altii, a fugit spre Orient pe o pluta formata din serpi, promitand ca se va intoarce intr-o zi. Si chiar in acest punct se ancoreaza si mitul revenirii lui Quetzalcóatl pe taramurile primei sale coborari printre oameni. Sfarsitul „varstei de aur” Din momentul plecarii zeului-sarpe sangele a inceput sa curga in valuri pe altarele de sacrificiu. Toltecii credeau ca Topiltzin Quetzalcóatl se opusese uciderilor rituale. Aceasta confruntare mitica dintre preotul-rege binevoitor si brutalul rege-vrajitor ar fi metafora opozitiei dintre populatiile sedentare si cuceritorii nomazi. De fapt, in rolul sau de zeu primordial, sarpele sacru a facut sa curga mult sange omenesc, fapt dovedit de numeroase indicii macabre. La baza piramidei lui Quetzalcóatl din Tehotihuacán, sute de resturi umane, maini legate la spate au fost aruncate alaturi de cochilii, obiecte de jad si obsidian destinate terifiantelor ofrande. In cetatea tolteca Tula, pe latura nordica a sanctuarului sau se afla o friza reprezentand reptile ce devoreaza schelete umane. In fine, in cetatea azteca Tenochtitlán s-au descoperit recent multe zeci de vertebre cervicale langa templul sau. Pentru ce atata varsare de sange? „Pentru a genera viata din moarte”, afirma etnologul si omul politic Jacques Soustelle. „La Leyenda de los Soles” pretinde insa ca toti zeii s-ar fi aruncat in foc, pentru a pune in miscare Soarele si Luna! La randul lor, oamenii au reluat fara incetare sinistrul gest ritual, avand o datorie imensa fata de Quetzalcóatl, cel dintai autor al autodafeului sacru pentru a crea Soarele, dupa cum si-a varsat sangele fara ezitare pentru crearea oamenilor. Un ritual fara varsta, care, sub diverse forme, se repeta pretutindeni, iar si iar si iar... ADRIAN-NICOLAE POPESCU
|
MINUNI ALE LUMII 
