|
Medicina este o stiinta imperfecta, care a navigat o istorie întreaga printre metode barbare si dubioase, de la jefuirea cadavrelor la lasarea de sange. Si se pare ca de foarte multe ori medicii mai curand au încalcat faimosul îndemn al lui Hippocrat, „mai înainte de toate, nu dauna”, decat sa se conformeze lui.
Printre cele mai bizare metode de tratament, astazi complet uitata, se numara si pyroterapia, prin care bolnavii de sifilis în faza avansata erau infectati intentionat cu parazitul malariei, pe principiul „cui pe cui se scoate”, pentru a-i vindeca. Totul se baza pe „efectele curative ale febrei”, pornind de la observatiile anticilor: Hippocrat ajunsese la concluzia ca un episod de febra ar calma epilepticii, iar Galen sustinea ca descoperise un efect similar în cazul depresiei. La începutul secolului XX, cativa medici au încercat sa aplice aceste „virtuti curative” ale febrei si pentru tratarea sifilisului, una dintre cele mai dificile si mai devastatoare maladii ale epocii. Si, cum nimic nu putea induce febra mai bine decat o boala infectioasa, ei s-au gandit sa-si infecteze pacientii cu malarie. Cel caruia i-a trecut pentru prima oara prin cap aceasta idee nastrusnica a fost psihiatrul austriac Julius Wagner-Jauregg, instruit în patologie experimentala. În 1883, la începuturile carierei sale, el asistase la un caz miraculos: o femeie afectata de o psihoza grava îsi revenise complet dupa ce suferise de erizipel, infectie bacteriana urata, manifestata la nivelul pielii si adesea însotita de febra mare. La sfarsitul anilor 1880, Wagner-Jauregg a cautat sa repete succesul la pacientii sai, aplicand mai întai antigenul tuberculozei, tuberculina, apoi îndreptandu-se spre bacilii tifosului si febrei tifoide pentru a provoca febra puternica pacientilor cu tulburari mintale. Rezultatele au fost neconcludente, pana cand în iunie 1917, un soldat ranit si bolnav de malarie, abia venit de pe frontul din Balcani, a fost internat în asezamantul psihiatrului austriac. Wagner-Jauregg a prelevat cateva mostre de sange de la soldatul respectiv si le-a injectat unui numar de noua bolnavi de sifilis. Acestia au facut episoade febrile masive, dar sase dintre ei si-au revenit, în mod inexplicabil, printre care si un actor de 37 de ani, paralizat din cauza sifilisului terminal, care s-a putut întoarce pe scena. Descoperirile lui Wagner-Jauregg au fost publicate în 1918, iar curand „terapia prin febra” sau „pyroterapia” a devenit metoda preferata pentru tratarea cazurilor avansate de sifilis. Au fost înfiintate azile speciale de pyroterapie, dedicate neurosifiliticilor, din Baltimore si Florida, în SUA, la Epsom, Anglia, si chiar la Bucuresti. Pacientii se înghesuiau sa fie vindecati, desi adesea febra era însotita si de efectele mult mai grave ale malariei – icter, anemie severa, insuficienta renala si deces. Circa jumatate dintre pacienti au fost considerati vindecati, majoritatea lor reluandu-si vietile normale, desi statisticile ulterioare au demonstrat ca 15% dintre cei tratati au murit din cauza complicatiilor malariei. Dar pana ca lumea medicala sa-si dea seama ca aceasta pseudoterapie facea mai mult rau decat bine, Wagner-Jauregg a fost distins, în 1927, cu premiul Nobel pentru Medicina. Mai tarziu, el va deveni un înfocat suporter al eugeniei, un membru devotat al partidului nazist si va efectua experimente medicale radicale pe adulti, fara consimtamantul acestora. El a murit în 1940, fara sa mai asiste la descoperirea de catre Alexander Fleming a penicilinei, medicament care va trata cu succes sifilisul, facand ca metoda „revolutionara” a psihiatrului austriac sa dispara pentru totdeauna. GABRIEL TUDOR
|
ISTORII UITATE 
