|
Reputatul maestru al Renasterii italiene Sandro Botticelli (1445-1510), Alessandrodi Mariano Filipepi pe numele sau real, este cunoscut în întreaga lume în special datorita splendidelor sale tablouri „Nasterea lui Venus” si „Primavara”, in care feminitatea ingenua si ideea de fecunditate invadeaza pânza celor doua picturi.
El a ramas in constiinta iubitorilor de arta drept creatorul unui inconfundabil „canon” de pictare a frumusetii feminine, a tonalitatilor carnale. Finetea angelica a portretelor, atentia aproape incredibila pe care artistul o acorda detaliilor traduse în sinuozitati caline ale contururilor – fie ele umane ori ale naturii aflate în plina germinatie – transmit o stare de liniste paradisiaca, pe care iubitorii artei, dar si creatorii de marca a acesteia au apreciat-o de-a lungul veacurilor la acest neobosit cautator, obsedat de prototipul frumusetii absolute. Desigur, vorbim în primul rând despre frumusetea fizica, însa dincolo de aceasta se poate identifica negresit acea lumina a spiritului care îl înalta pe om catre sferele celeste. Poate ca Botticelli a fost un perfectionist întreaga lui viata, lucru pe care totusi nimeni nu-l poate afirma cu certitudine deplina, dar aceasta posibila latura a personalitatii sale o argumenteaza în mod evident atât prin pictura, cât si prin derularea vietii sale, care nu a fost lipsita de urcusuri si de truda intensa. Sandro provenea dintr-o familie modesta, însa a fost daruit cu calitati deosebite, rareori întâlnite la tinerii de seama sa. Vorbind despre statura inconfundabila cu care s-a impus în pictura, trebuie remarcat ca germenii acesteia s-au aflat în meseria practicata „în familie” – bijutier, unul dintre fratii sai l-a initiat, înainte de a se dedica penelului. Specificul orfevreriilor carora trebuia sa le acorde maximum de atentie, de pasiune, de abilitate tehnica si dinamica i-au imprimat în reflexele de artist ideea de perfectiune a detaliilor. Atentia pentru contururi, finetea de filigran a detaliilor cizelate pâna la dimensiuni microscopice fac din picturile sale infinit mai mult decât elementara asternere pe pânza a unor forme si culori guvernate de o minte si o mâna geniale. Toate acestea însa nu au venit numai din mostenirea genetica si de la harul divin – incontestabile, ci au avut sansa de a fi descoperite si stimulate de înaintasi ilustri ai lui Botticelli. Primele lui pânze de inspiratie religioasa prezinta caracteristici apropiate de tehnica picturala a celui dintâi îndrumator al sau – Fra Filippo Lippi – alaturi de care a studiat timp de trei ani. Acesta acorda prioritate compozitiei lineare, precum si decorului foarte rafinat si încarcat. O dovada ca Botticelli a ramas în buna masura apropiat acestui stil este si preluarea ca discipol, mai târziu, a fiului maestrului sau, Filippino Lippi. Despre atractia catre umanistii si neoplatonicienii epocii sale, regasita în tablourile realizate, s-a scris enorm dar se cuvine si o privire catre latura afectiva a creatiei non-religioase a lui Sandro Botticelli. Cele doua tablouri mentionate la inceput „marturisesc” în acest sens aproape totul, cu exceptia detaliilor biografice. În esenta, este evident ca personajele zugravite aici au la baza un prototip unic – zeite, Madone, tinere femei care invadeaza natura cea mai curata, toate reprezentând una si-aceeasi faptura. Biografii artistului au identificat-o în persoana Simonettei Vespuccio, considerata cea mai frumoasa femeie din Florenta acelor vremuri. Casatorita la numai 15 ani cu Marco Vespucci, ea a devenit iubita lui Julien de Médicis. În acelasi timp însa si Botticelli a fost subjugat de frumusetea ei angelica, dar sentimentele sale s-au materializat doar în schitarea acelor portrete devenite simbol al iubirii verginale, caci Simonetta s-a stins la numai 23 de ani. A ramas totusi o efigie a dragostei eterne, sub chipul nelumesc al lui Venus iesita din spuma marii, învesmântata în lungile sale plete blonde. Dupa ce a murit, marele artist Sandro Botticelli a fost îngropat nu departe de muza sa, alaturi de care nu a cunoscut niciodata împlinirea iubirii pamântesti. ADRIAN-NICOLAE POPESCU
|
TERRA X 
