O istorie a iluziilor marTiene

Locurile indepartate nu nasc iluzii, dar Marte, cea mai apropiata planeta de noi, ne hraneste imaginatia de cateva secole. Atat de mult incat unii cred ca poate fi colonizata de terieni, la fel cum  a fost colonizata „Lumea noua” de conchistadori.

 De secole, unii pamanteni inarmati cu telescoape au crezut ca au vazut tot felul de lucruri pe Marte, hraniti fie de suprafata muntoasa de pe Planeta Rosie, ori de propria lor psihologie. De-a lungul timpului mass-media populare au transmis prezenta unor canale ciudate pe Marte, construite de locuitori misteriosi sau de extraterestri aflati in vacanta, ba chiar si baze martiene extraterestre sau fete umanoide sculptate in roca dura. Faptul ca au fost tradati de dura realitate si aceste lucruri s-au dovedit simple inchipuiri, nu a contat.

 Imaginatia lucreaza chiar si azi, cand roverul Curiosity, aflat pe solul martian de peste 2.000 de zile martiene, ar fi descoperit, conform cercetatorilor de la NASA, ceva ce seamana cu niste emisii de gaz, mai exact de metan, la cativa zeci de kilometri de robot. De unde provin, cine le produce, iata intrebari care stimuleaza imaginatia colectiva terestra.

 Sunt pamantenii, in acest vast univers, atat de disperati sa se joace cu vecinii siderali? Privind inapoi, la lunga istorie a iluziilor martiene (si a iluziilor umane), asa pare.

Oceane si uscat

 Cum se vede, nu doar oamenii simpli se lasa pacaliti de umbrele de pe Marte. In 1784, Sir William Herschel (nascut in 1738 la Hanovra si decedat in 1822 la Slough, Marea Britanie, astronom, inventator si muzician britanic de origine germana), a scris ca zonele intunecate de pe Marte erau oceane, iar zonele mai deschise erau uscat. El a speculat ca Marte era locuit de fiinte inteligente care „probabil se bucura de o situatie similara cu a noastra”.

 Teoria lui Herschel a predominat timp de un secol, alti astronomi sustinand ca au observat vegetatia in regiunile mai deschise la culoare, considerate a fi pamant. Din fericire pentru Herschel, celelalte contributii majore ale sale in astronomie, printre altele, cu telescopul construit de el a descoperit planeta Uranus, a observat inelele lui Saturn, lunile lui Jupiter si umbrele de pe Luna, dar si in domeniul muzicii, i-au adus o recunoastere meritata, fiind ales in Societatea Regala si numit astronomul Curtii de catre regele George al III-lea, i-au adus o binemeritata recunoastere. Toate acestea au facut ca opinia sa despre zonele colorate de pe Marte sa ajunga la fundul sacului biografiei sale.

Canale si caneluri

 In timpul aflarii lui Marte la cea mai mica distanta de Pamant, in 1877, astronomul italian Giovanni Schiaparelli a privit prin telescop si a observat niste caneluri pe suprafata Planetei Rosii. El a folosit pentru acele urme cuvantul din limba italiana „canali”, adica canale. Problema a fost ca acest cuvant a fost tradus in limba engleza cu canals, canale, dar artificiale, cum sunt cele construite de oameni pentru scurgerea apei si nu channel, care inseamna tot canal, dar natural, cum e Canalul Manecii

 Asta i-a determinat pe vorbitorii anglofoni, dar si pe cei din restul lumii, sa traga concluzia de nezdruncinat ca Marte adapostea o societate inteligenta capabila sa construiasca un sistem de cai navigabile. Care sa se vada si de pe Pamant, pe deasupra!
 Aceasta conceptie gresita a fost popularizata de un astronom bogat din Boston, SUA, pe nume Percival Lowell, care in 1895 a prezentat desene ale „canalelor” intr-o carte, intitulata „Marte”, si si-a argumentat in amanunt teoria intr-o a doua carte, „Marte, casa vietii”, in 1908. Aceasta credinta a fost alimentata in continuare, potrivit NASA, de entuziasmul nascut imediat dupa finalizarea lucrarilor construirii Canalului Suez, in 1869, o minune inginereasca a epocii moderne.

 Exact de Halloween, in 1938, Orson Welles si The Mercury Theatre on the Air au difuzat o versiune radio a Razboiului lumilor, romanul lui H.G. Wells publicat in 1898. Povestea, prezentata ca o serie de buletine de stiri „live”, a semanat panica printre miile de ascultatori care credeau ca America este atacata de martieni ostili. Imaginatia functiona din plin.

 In cele din urma, teoria „canalelor martiene” a fost dezmintita la inceputul secolului al XX-lea, cand s-a demonstrat ca ele erau doar simple iluzii optice: privite prin telescoape de calitate slaba, formatiile punctiforme, cum ar fi muntii si craterele lui Marte, par a alcatui niste linii drepte. Mai tarziu, analiza spectroscopica a luminii venite de pe Marte a aratat ca nu exista apa pe suprafata planetei. Dar daca a existat, se intreaba si azi unii.

Fata misterioasa

 Pe 25 iulie 1976, sonda spatiala Viking 1 Orbiter lansata de NASA a fotografiat aceasta regiune din latitudinile nordice de pe Marte, in timp ce cauta un loc de aterizare pentru Viking 2 Lander.

  Nebunia a inceput atunci cand NASA a prezentat imaginea realizata de Viking 1, completata cu o explicatie care descria formatiunea muntoasa ca avand „ochi si nari”.  45 de ani mai tarziu, „Fata de pe Marte” inca inspira mituri si teorii ale conspiratiei, multi oameni crezand ca este o structura artificiala construita de o civilizatie martiana straveche.

 Privita de sus, din acel unghi, umbrele de pe munte par chiar sa fie o fata umana sau umanoida. Cu toate acestea, din alte unghiuri, in fotografiile facute de Mars Express Orbiter si de alte nave spatiale, muntele este in mod clar doar un munte, care nu seamana deloc cu o fata de terestru sau extraterestru.

 Tendinta de a vedea fete umane acolo unde nu sunt are un nume: pareidolie. Este un termen stiintiific care defineste tendinta de a interpreta un stimul vag ca fiind ceva cunoscut de observator, cum ar fi formele ce apar in nori, fetele ce par a aparea in obiecte neinsufletite sau modele abstracte, sau auzirea de mesaje ascunse in muzica atunci cand e redata invers.

 Pareidolia fetei apare, spun oamenii de stiinta, ca un produs secundar al sensibilitatii noastre sporite la detaliile fetelor umane. Takeo Watanabe de la Laboratorul de Stiinte Vizuale de la Universitatea din Boston explica fenomenul astfel: „Am invatat in exces chipurile umane, asa ca le vedem si acolo unde nu sunt”.

 Dar acestea nu sunt singurele iluzii legate de ceea ce am vrea sa vedem pe Marte. (Continuare in numarul viitor)

GEORGE CUSNARENCU