|
(Urmare din numarul trecut) Faima artistului are mereu doua fete: visare si tradare. Visezi ca esti apreciat de toata lumea si esti tradat atunci cand te astepti mai putin.
Scriitorul, care a fost inregistrat in acte drept Constantin Grigore Sararu, explica in interviu ca „de cand e familia Sararu, de peste 275 de ani, exista o traditie: primul nascut trebuie sa fie botezat Constandin (sau Constantin). Asupra lui erau trecute toate privilegiile rangului boieresc”. Cand ajungi la Bucuresti, urmas boieresc, nascut la Ramnicu Valcea, dar crescut si educat la Slatioara in casa de invatator si mama cu darul povestirii, ca scriitor renumit si om de teatru, viata e vis, dar si presarata cu unele dezamagiri. Despre una dintre ele, Dinu Sararu marturiseste in QMagazine, atunci cand aminteste despre „fenomenul Sarindari” nascut in 1977, este vorba despre Teatrul Mic din Bucuresti. „Sarindariul a reprezentat pentru mine sansa de a aborda fenomenul teatral din perspectiva europeana. Orgoliul meu a fost sa fac din Teatrul Mic, Piccolo Teatro din Milano. Am construit un repertoriu care a reprezentat o noutate absoluta pentru vremea aceea. Toti marii scriitori, europeni, americani, care s-au jucat pe scenele europene, au avut ecou in repertoriul Teatrului Mic. Am avut sansa unui regizor de exceptie, Catalina Buzoianu, plus inca doi regizori tineri, Silviu Purcarete si Cristian Hadji-Culea pe care i-am lansat eu”. Aici au fost puse in scena opere contemporane ale unor autori romani, cum ar fi D.R. Popescu, Romulus Guga, Theodor Manescu sau Paul Cornel Chitic. A invins obstacolele cenzurii vremii, dar „cel mai mare spectacol, care a marcat directia noua in tot teatrul romanesc de pe scena din Sarindari a fost dramatizarea lui Bulgakov Maestrul si Margareta. Dramatizarea de la noi s-a petrecut cu 10 ani inainte ca romanul lui Bulgakov sa fie reprezentat, la Moscova, pe scena Teatrului Taganka”. Se poate adauga si montarea piesei shakespeariene Richard al III-lea, in regia lui Purcarete, „care a fost unul dintre spectacolele direct denuntatoare ale dictaturii totalitare”. Rana care nu s-a inchis nici in ziua de azi, spune Dinu Sararu, este montarea piesei O scrisoare pierduta, spectacolul „care m-a pus in situatia de a ramane singur”. Spectacolul era, cum se spune azi, „un atac violent si virulent la adresa cuplului dictatorial”. Dupa premiera au urmat vizionari peste vizionari. A trecut cu bine, de furcile caudine, dar... „spectacolul a fost denuntat de unul dintre actorii importanti ai miscarii teatrale romanesti. Acesta a parasit sala strigand Nu pot sa particip la o asemenea blasfemie! In aceeasi seara a scris o scrisoare lui Ceausescu, pe care a dus-o, noaptea, un regizor din teatru, altfel prieten cu mine, la Comitetul Central. A doua zi a inceput ancheta”. Zelosii si cei care voiau capra vecinului moarta, se deghizau in spatele zambetelor onctuoase. „A fost un spectacol care m-a marcat. Toti nervii pe care i-am avut in cei 13 ani de directorat nu m-au ravasit, nu m-au rascolit sufleteste, nu m-au chinuit asa cum a facut-o acest spectacol”, marturiseste Dinu Sararu in QMagazine. Spectacolul a fost aparat de doar cativa scriitori, D.R. Popescu, Razvan Theodorescu si Alexandru Paleologu, care au avut un curaj extraordinar pentru acele vremuri. Au fost ani complicati pentru scriitori si oameni de teatru, anii au trecut, s-a asternut linistea, poate cea sufleteasca mai degraba. Dar amintirile raman si pentru ca Dinu Sararu a scris impreuna cu Vartan Arachelian o carte, intitulata O scrisoare pierduta la Teatrul Mic, „care se afla in mijlocul memoriilor mele intitulate Jurnalul unui personaj controversat”. Scriu in avans aceste lucruri, La multi ani!, Dinu Sararu, pentru cei 90 de ani pe care ii va implini pe 30 ianuarie, pentru ca cine stie pe unde ma vor prinde vremurile pana atunci. GEORGE CUSNARENCU
|
BLITZ 
