|
N-am mai prezentat, de o buna bucata de timp, o aparitie editoriala de la Humanitas Fiction, colectia Raftul Denisei, o fac acum pentru ca am aflat cu interes despre publicarea unui volum extrem de interesant, Doua singuratati. Despre roman in America Latina, o culegere de dialoguri, Mario Vargas Llosa, in dialog cu Gabriel García Márquez, o editie originala ingrijita de Luis Rodríguez Pastor, in traducerea Tudorei Sandru Mehedinti.
„O conversatie uitata, de la inceputul carierei celor mai mari nume ale romanului latinoamerican, care au marcat literatura ultimului secol si inceputul secolului XXI”, scrie editura, „Doua singuratati aduce fata in fata si contrapune doi scriitori de geniu, doua viziuni artistice, doua modalitati de a spune si imagina povesti. Imbogatit cu marturii ale literatilor prezenti, cu interviuri si cu fotografii, volumul ii atrage pe cititori in laboratorul unde realitatea si biografia se transforma in fictiune si mit”. Trebuie sa marturisesc, e vorba despre doi scriitori sudamericani care, atunci cand i-am citit la editura Univers, prin anii 80, e vorba despre Un veac de Singuratate si Razboiul sfarsitului lumii, mi-au influentat in mod fundamental stilul scriitoricesc, viziunea unui realism magic. Dar in 1967, cand are loc intalnirea de la Lima dintre Mario Vargas Llosa si Gabriel García Márquez, scriitorul columbian deja „capatase un statut legendar, la fel ca misteriosul si fabulosul sat Macondo, si adusese in lumina reflectoarelor literatura latinoamericana”. In timp, operele lor aveau sa fie rasplatite cu doua Premii Nobel. Primul, in 1982, acordat de Academia Suedeza lui Gabriel García Márquez, pentru „roman si proza scurta, in care fantasticul si realul sunt combinate intr-o bogata lume imaginara, reflectand viata si conflictele unui continent”. Al doilea, acordat lui Mario Vargas Llosa, in 2010, pentru „cartografierea structurilor puterii si imaginile sale transante ale rezistentei, revoltei si infrangerii individului”. E adevarat ca, mai aproape de noi, Premiul Nobel pentru Literatura a fost acordat unui cantaret folk, dar asta este alta poveste. Iata in final, cateva fraze din prezentarea lui Juan Gabriel Vásquez scrisa in mai 2019: Pentru noi, cititorii si romancierii latinoamericani, cuvintele care se foloseau in 1967 pentru a explica momentul istoric nu mai exista: au secatuit si s-au reinventat cu trecerea anilor, iar astazi nu le mai folosim cum o faceau ei. Vorbind despre singuratate ca tema a cartilor sale, García Márquez se teme sa nu para prea „metafizic” si, prin urmare, „reactionar”; cand Vargas Llosa aduce in discutie „raspunderea” scriitorului sau nivelul de implicare, „angajamentul” diferitelor romane ale interlocutorului sau, simtim sau intuim intensitatea cu care ii impovara agitata lume politica. Si realitatea literara era diferita. Incercand sa descopere si sa descrie noutatea profunda a romanului Un veac de singuratate – incercand, sa spunem, sa infiga un ac in fluturele galben –, Vargas Llosa vorbeste mai intai despre realism, apoi despre episoade improbabile sau poetice, apoi despre posibilitatea ca, in fond, sa fie o carte fantastica; García Márquez raspunde revendicandu-si conditia de scriitor realist, argumentand ca aceasta fantezie este parte inseparabila din realitatea latinoamericana si sugerand, cu admirabila clarviziune, ca aceasta realitate poate oferi ceva nou literaturii universale. In acest schimb de idei, exista insa un fel de gol, ceva pe care-l simtim ca pe un gol, pentru ca niciodata, sub nicio forma, nu apare expresia asteptata de cititor, expresie care pluteste in atmosfera, dar pe care nimeni nu o descoperise inca: realismul magic. Da, poate ca asta se intampla cu dialogul celor doi: in anul 1967, lumea era atat de recenta, incat lucrurile nu aveau nume. GEORGE CUSNARENCU
|
BLITZ 
