Arta din par uman

În ultimele decenii, creatorii de arta sunt tot mai frecvent orientati catre exprimarea ideilor si mesajelor prin folosirea unor tehnici si materiale de lucru cât mai neobisnuite. In astfel de contexte, ideea de frumusete, de valoare estetica aluneca pe un plan secund, privitorul fiind atras cu prioritate catre neobisnuit, catre senzational, chiar daca realizarea în sine este dificil de înteles.

 Acest fenomen nu e nou si nu se refera numai la artisti cu talent „limitat”, dornici de afirmare cu orice pret. A fost însa sustinut, înca din prima jumatate a secolului trecut de nume mari ale domeniului, precum Marcel Duchamp, reprezentant de vârf al curentului „ready made”.

 Socul cultural generat de subiectul respectiv poate capata dimensiuni nebanuite, de la cele etice si estetice, pâna la cele filosofice si religioase ori oculte.

 Operele de arta realizate din par uman constituie una dintre partile corpului ce rezista chiar si vreme de secole dupa deces, pastrându-si consistenta materiala si culoarea.

 Parul înmagazineaza mari energii si indicii nebanuite referitoare la posesorul sau. Foarte posibil, este si unul dintre motivele pentru care, dincolo de folosirea parului în practici esoterice, lumea artei a fost si este atrasa de valentele acestuia.

 Arta realizata din par – o traditie din secolul al XIX-lea în care coditele erau împletite cu bijuterii si buclele erau împodobite cu petale de flori, uneori macinate pentru a fi folosite ca pigmenti – îsi are radacinile în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, când ratele mari ale mortalitatii infantile aratau ca „moartea era peste tot”, dupa cum scrie într-un eseu autoarea americana Karen Bachmann, istoric de arta, într-un eseu: „Prelevarea si pastrarea parului pentru utilizarea ulterioara în bijuterii sau alte mestesuguri comemorative (cum ar fi coroanele) era obisnuita.”

 Totusi, abia în epoca victoriana „cultul mortilor” a devenit aproape o manie în Marea Britanie, fiind stimulat de însasi Regina Victoria, care a condus Imperiul Britanic din 1837 pâna la moartea ei în 1901. Disparitia în 1861 a sotulului ei – Printul Consort Albert a determinat-o sa pastreze doliul nu mai putin de patru decenii, fapt ce i-a influentat puternic si pe supusii Coroanei. Cum victorienii erau deosebit de sentimentali, a fost contextul ideal pentru ca arta parului, care putea fi folosita pentru a comemora persoana iubita vie sau moarta, sa îmbine perfect moda doliului cu trairile interioare individuale.

 Rareori a supravietuit numele artistului (cum îsi putea pune acesta semnatura pe creatia sa?), dar se presupune ca majoritatea lucrarilor de arta a parului au fost facute de femei.

 O tehnica, cunoscuta sub numele de lucru pe paleta, a necesitat ca parul sa fie asezat pe un suport si tesut într-un model, apoi taiat cu sabloane în anumite forme. Pe de alta parte, o traditie cerea ca parul sa fie împletit în bijuterii sau pus în artefacte lasate ca amintire.

 În editia din 1867 a unui ghid de arta a parului de Mark Campbell, se afirma: „Persoanele care doresc sa pastreze si sa teasa în amintiri durabile parul tatalui, al mamei, sorei, fratelui sau copilului decedat se pot bucura de avantajul si satisfactia inexprimabile de a sti ca materialul propriei lor lucrari este parul real al celor iubiti si plecati.”

 Unii artisti contemporani lucreaza cu parul: Melanie Bilenker îsi foloseste propriul par, amestecat cu rasini, pentru a construi scene domestice. Cu toate acestea, nu mai este o practica raspândita a doliului, renuntare destul de abrupta cauzata de Primul Razboi Mondial.

 Astazi, când accesibilitatea fotografiei si a retelelor sociale face ca portretele din parul celor dragi sa fie învechite, stralucirea acestor exemple istorice este evidenta. Fiecare nod meticulos dintr-o suvita sau petala brodata delicat în forma unei flori din par si sârma reflecta o legatura intima între artist si subiectul absent, care actioneaza atât ca model si portret, cât si ca talisman al unei relatii.

 Fara niciun fel de abordare preferentiala însa orientalii par de neegalat în acest gen de arta insolit, unde rabdarea extrema si tenacitatea pot parea obsesive. „Micro-artistul” chinez Jin Yin Hua a pictat portretele unor scriitori si politicieni celebri pe o singura suvita de par uman.

 Sunt 42 de portrete, pentru a caror realizare i-au trebuit zece zile, folosind pe post de pensula un singur fir de par (de iepure), iar vizitatorii care doresc sa cunoasca aceasta incredibila opera de arta unica au nevoie de un microscop!

 O veche tehnica de lucru chinezeasca foloseste si maestrul Zhang De Chun, care creeaza broderii din par uman, metoda deprinsa de la bunica sa, când avea doar 12 ani.

   De remarcat, pentru fiecare portret, Zhang De Chun foloseste de la circa 300 la 10.000 de fire de par! Pentru a crea o imagine de dimensiunea palmei, maestrul lucreaza timp de câteva luni, fiind necesar sa-si controleze drastic miscarea mâinilor si chiar respiratia.

 Zhang si-a dorit sa gaseasca un student caruia sa-i transmita secretele acestei mari experiente, însa fara succes. Aceasta este soarta multor asemenea arte insolite ce necesita daruire totala, dar si nenumarate sacrificii. Certitudinea este ca ele vor ramâne în istoria realizarilor din sfera esteticii, tocmai datorita unicitatii lor.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU