Filozofia visului

Expertii pretind ca au socotit ca majoritatea oamenilor petrec in medie vreo 50.000 de ore din viata visand, dar adevarul este ca artistii si scriitorii s-au priceput de minune sa scoata din tenebrele noptii acele viziuni inca inexplicabile pe care le numim vise.

 Acest teritoriu care apartine oricui si totodata ne este cumva interzis reprezinta dintotdeauna o sursa inestimabila de inspiratie pentru iubitorii fanteziei, pentru cei carora le place sa isi imagineze un viitor mai mult ori mai putin placut sau sa descrie lumi paralele absolut socante, care sunt guvernate de legi inimaginabile.

 Povestea unui vis poate porni, realmente, de la o afirmatie aparent simpla, dar „cu cheie”. In 1799, uluitorul Francisco de Goya isi intitula o faimoasa gravura din ciclul Capriciilor cu vorbe sunand mai degraba a sentinta capitala: „El sueño de la razón pro-duce monstruos” (tradusa la noi ca „Somnul ratiunii naste monstri”).

 Protagonistul uman al inspaimantatoarei viziuni este asaltat de stoluri de pasari de noapte si pandit amenintator de fiare, in vreme ce el pare a dormi cu capul sprijinit de o masa. Este o parabola insa ea poate deschide si calea unor rationamente introspective asupra propriilor noastre vicii si pacate. Ramanand la afirmatiile despre vis, nu putem ocoli cugetarea celebra a altui spaniol, poetul si dramaturgul Pedro Calderón de la Barca, de fapt titlul unei piese de teatru definitorii pentru opera sa – „La vida es sueño” („Viata este vis”), ce lansa, deja la 1635, provocatoarea idee ca individul uman ar fi capabil sa-si decida singur viata, nelasandu-se in voia destinului.

 Filosofia visului si filosofarea asupra acestei stari/trairi probabil nu va fi niciodata limpezita pe deplin. Cert este ca artele sunt considerate unanim vehiculul cel mai performant ce ne poate purta spre acel taram imaterial, dar profund rascolitor.

 Michel Foucault se arata convins ca „fiecare act de imaginatie indica implicit visul (...) visul este prima conditie a posibilitatii sale” si nu exista artisti fara visatori. Nu e o intamplare ca psihanaliza a acordat visului o atentie cu totul speciala, Sigmund Freud cutezand sa se aventureze in acest sens catre ungherele cele mai intunecate ale personalitatii noastre.

 Pentru a completa pendularea inevitabila intre spatiile hotarnicite ale realului si cele nesfarsite ale oniricului, sa mentionam si scufundarea in vis pana la un inec figurativ a lui Eminescu, in magistrala sa nuvela „Sarmanul Dionis”, dar si o afirmatie atribuita marelui duhovnic Ilie Cleopa. Acesta din urma, intrebat de un dreptcredincios cum arata lumea sau viata de apoi, i-ar fi sugerat sa retina si sa-si analizeze visele, pentru ca in ele gasim raspuns (si) la aceasta framantare vitala.

 Ca visul este si o forma de magie – multimilenara oniromantie o demonstreaza fara tagada – stim dintotdeauna. Artistii s-au delectat cu voluptate din acest izvor reconfortant, preluand astfel idei din textele vechi ori si-au inchipuit visul ca pe o punte de legatura cu universul eteric, al spiritelor ocrotitoare ori malefice. In pictura, sa-l amintim pe straniul Hieronymus Bosch (c. 1450-1516), considerat chiar nebun de unii contemporani ai sai, a carui intreaga creatie pare a fi rodul unui sir de vise, nu putine fiind cosmaruri. In tripticul sau, capodopera „Gradina deliciilor”, Adam si Eva vietuiesc goi intr-un cadru irational, doar Creatorul fiind asemenea lor (dar purtand vesminte), in rest fiind inconjurati nu neaparat de o vegetatie luxurianta bizara, ci mai ales de creaturi hibride, monstruoase.

 Bosch anticipeaza imagistic, cu vreo jumatate de mileniu, esafodajul teoretic nemilos al lui Freud, la el visul devenind un punct de trecere obligatoriu, de la ignoranta la cunoastere sau este zona de initiere in afara careia riscam sa fim desfiintati cu totul.

 In mod interesant, majoritatea viselor zugravite de artisti sunt grele, cosmaruri obsedante ce lasa urme persistente. Ele nu au fost insa intotdeauna rodul firesc al somnului necesar de odihna, ci „artificiale”, provocate prin consumul de opiu (cum procedau unii reprezentanti ai Romantismului englez), de alcool sau... prin abuzul de mancare.

 Pare insa ca pasim pe un teritoriu mult mai sensibil, evocat de unii comentatori ai fenomenului: implicatiile unor patologii psihice in provocarea viselor cu urmari artistice.

 Poate ca e de preferat sa ne oprim la o afirmatie profund umana a marelui autor F.M. Dostoievski: „Sunt un visator. Stiu atat de putin despre viata reala, incat nu ma pot abtine sa nu retraiesc astfel de momente in visele mele, caci astfel de momente sunt ceva ce am trait foarte rar.”

ADRIAN-NICOLAE POPESCU