|
Despre populatiile pitice din jungla tropicala a Africii, numite generic pigmei, se cunosc unele amanunte spectaculoase, dar realitatea este diferita, impletind aparenta de existenta idilica cu imperativele vietii de fiecare zi. Antropologii gasesc in acest spatiu adevarate mine de aur pentru studiul evolutiei civilizatiilor umane, doua elementeeaparat de retinut: vechimea acestor triburi si supravietuirea lor vreme de multe mii de ani.
Prima mentiune scrisa despre pigmei provine din memoriile lui Harkhuf, demnitar in vechiul Egipt, unde a devenit guvernator al Aswanului, intre secolele XXIII–XXII i.Chr., cu aproape patru milenii si jumatate in urma. Responsabil pentru comertul cu Nubia, el a intreprins mai multe expeditii, consemnate ulterior cu unele detalii surprinzatoare. Intre acestea se afla o relatare despre faraonul Pepi II Neferkare (2284 i.Chr. – dupa 2247 i.Chr.), pe cand acesta era copil. Trimis sa faca schimb si sa adune fildes, abanos si alte marfuri pretioase, el a capturat un pigmeu. Vestea a ajuns la curte, iar tanarul rege, entuziasmat, l-a instiintat pe Harkhuf ca va fi rasplatit generos daca omuletul ar fi fost adus in viata, unde probabil ar fi servit pentru divertisment. Scrisoarea a fost pastrata ca un lung epitaf pe mormantul guvernatorului, dar este considerata primul jurnal de calatorie. In inscriptia egipteana, pigmeul este numit dng, nume pastrat pana in zilele noastre in cele cinci limbi ale Etiopiei. Despre acesti oameni scunzi au scris Herodot, Strabon sau Homer, insa existenta reala a acestor triburi africane a fost confirmata abia in secolul al XIX-lea de calatorul german Georg Schweinfurt. Triburile de pigmei traiesc in prezent in grupuri separate, preponderent in padurile din bazinele Congo, Ituri si Ogooue. Din cauza nivelului de civilizatie si a caracterului lor pasnic, ei au fost permanent marginalizati si tratati mai degraba ca fiinte subumane, carora li s-au restrans treptat teritoriile. Pe de alta parte, este remarcabila forta lor de supravietuire, in special prin pastrarea obiceiurilor si traditiilor multimilenare. Poate ca singurul element ce diminueaza personalitatea lor colectiva este fragmentarea in comunitati tribale, cele mai cunoscute fiind Baka, Mbuti, Aka, Efe. Pentru pigmei, padurea este divinitatea suprema si sursa a tot ceea ce este necesar pentru supravietuire, uneori numind-o „mama” sau „tata”. Ocupatiile lor traditionale sunt vanatoarea si culesul. Ei vaneaza struti, antilope, maimute, folosind capcane si arcuri scurte cu sageti otravite si pescuiesc. Ca hrana, iubesc insa foarte mult si mierea albinelor salbatice. Ca sa ajunga la delicatesa lor preferata, trebuie sa urce in copacii inalti de zeci de metri, dupa care folosesc cenusa si fum pentru a dispersa albinele. Femeile si copiii culeg nuci, fructe de padure, ciuperci si radacini. O legatura interesanta intre hrana si traditii se refera la porcul de padure, asociat in mitologia Mbuti lui Negoogunogumbar – capcaunul care devoreaza copiii. Carnea lui si cea de sobolan sunt considerate kweri (periculoase), deoarece pot provoca boli celor care o mananca, dar aceasta carne este adesea folosita ca moneda de schimb cu grupuri de populatii Bantu. La aceste populatii, casatoria se face pe baza unor... schimburi reciproce: barbati din diferite grupuri schimba intre ei surori sau femei cu care au legaturi. Talia lor obisnuita se datoreaza, conform unor studii, unei adaptari treptate la nivelul scazut al luminii ultraviolete din jungla, dezvoltarea scheletului lor fiind limitata de cantitatea scazuta de vitamina D in organism si implicit de limitarea absorbtiei calciului din alimentatie. ADRIAN-NICOLAE POPESCU
|
MINUNI ALE LUMII 
