|
Când ciuma bubonica a lovit Honolulu si San Francisco, la începutul secolului XX, oficialii din aceste orase au reactionat similar ca în ultimii zeci de ani: i-au acuzat de raspândirea molimei pe locuitorii de origine chineza.
De la jumatatea secolului al XIX-lea, comunitatile asiatice din SUA au fost considerate tapi ispasitori pentru crizele de sanatate publica – subliniind stereotipurile, adâncind discriminarea si determinând un tratament dur. Desi ciuma în sine nu a facut prea multe victime în Honolulu sau San Francisco în 1900, reactia xenofoba a autoritatilor americane a produs mari prejudicii comunitatilor asiatice, în special imigrantilor chinezi. În Hawaii, guvernul SUA a ordonat incendii „controlate” în cartierul chinezesc din Honolulu pentru a împiedica raspândirea infectiei. Focul a scapat însa de sub control, distrugând cartierul si provocând o acuta penurie de locuinte. Potrivit istoricului James Mohr, incidentul ramâne, dupa Pearl Harbor, „cel mai grav dezastru civic din istoria Hawaii si unul dintre cele mai grave dezastre initiate vreodata în numele sanatatii publice de catre oficialii americani, oriunde în lume”. Pe masura ce temerile legate de ciuma cresteau în ambele orase, acestea au aprins un climat deja otravit de profunde sentimente antiasiatice. Tematori, oficialii locali din domeniul sanatatii, informati despre „navele cu ciuma” care soseau din porturile asiatice, au concluzionat ca boala se va raspândi în mod natural direct în cartierele chinezesti locale, marcate atunci de saracie si supraaglomerare. Astfel de generalizari reflectau o animozitate care se acumulase timp de aproape o jumatate de secol, iar când s-a produs epidemia de ciuma, aceasta a alimentat, a sporit si a intensificat sentimentele antichineze. În decembrie 1899, la un an dupa ce SUA a anexat regatul Hawaii, un contabil chinez din Chinatown din Honolulu a fost diagnosticat cu ciuma bubonica. Acest lucru a determinat Consiliul de Sanatate al teritoriului sa puna Chinatown sub carantina militara, prinzând mii de oameni într-un spatiu de opt blocuri, înconjurat de garzi înarmate. Orasul a supus locuitorii comunitatii la un tratament dezumanizant la statiile de dezinfectie, inclusiv prin dezbracarea, fumigatia si inspectarea fizica în public. Boala a aparut în San Francisco în martie 1900, cu aceiasi vinovati ca si cei suspectati în Hawaii: sobolani bolnavi de ciuma care ajungeau pe vase comerciale venite din Asia. Nu a fost prima data când orasul s-a confruntat cu aceasta problema: între 1875 si 1876, o epidemie de variola i-a determinat pe oficialii din domeniul sanatatii sa ordone fumigatia fiecarei case din Chinatown, chiar daca boala a continuat sa se raspândeasca si dupa aceea. Epidemiologul Joseph J. Kinyoun a fost unul dintre putinii profesionisti din domeniul medical care a prevazut aparitia ciumei bubonice. Kinyoun, un bacteriolog de pionierat, auzise despre epidemia de ciuma din Honolulu si stia ca navele care transportau boala vor ajunge în San Francisco. El a fost primul care a confirmat aparitia ciumei în oras, în martie 1900, dupa ce boala a ucis un imigrant chinez pe nume Wong Chut King. Oficialii guvernamentali locali au închis Chinatown pentru a împiedica intrarea si iesirea de alimente sau de oameni din zona, prinzând înauntru între 25.000 si 35.000 de locuitori si refuzând celor mai multi dintre ei posibilitatea de a munci. Ulterior, autoritatile au ridicat carantina din cauza presiunilor politice si economice. Mai mult, guvernatorul a negat aparitia epidemiei de ciuma si a refuzat sa puna în aplicare recomandarile lui Kinyoun, pe care l-au acuzat în mod fals ca a fabricat ciuma. Desi în cele din urma cartierul chinezesc din San Francisco a fost asanat si ciuma a fost considerata eradicata în noiembrie 1908, negarea epidemiei de catre autoritatile locale a facut ca peste 280 de persoane sa fie infectate si cel putin 172 sa moara. GABRIEL TUDOR
|
ISTORII UITATE 
