Paradisul biblic

Imaginea reflectata in arta a unui Paradis originar nu este nici pe departe una exclusiv religioasa, desi acest domeniu detine intaietatea reprezentarilor, respectiv a interpretarilor scrierilor sfinte.

 In mod firesc si logic, inceputurile temei, prezente in diverse forme de exprimare cu fundament estetic, se regasesc in timp in urma cu circa doua milenii, insa vastele transformari culturale, filosofico-religioase, stiintifice, deci implicit in mentalul colectiv si chiar in tehnologii au deter-minat automat aparitia unor noi orientari pe acelasi taram, uneori depasind asteptarile si propunand formulari ce pot fi considerate – cu un termen inexistent, dar pe care il sugeram aici – „neo-eretice”. Sa nu cadem insa dintr-o extrema in alta!

 Descris in cuvinte conform cu o realitate de fiecare zi traita de oameni, si Paradisul a fost investit intotdeauna cu virtuti (fiindca el nu reprezinta un simbol oarecare, ci este intruchiparea taramului virtutilor supreme si al perfectiunii) de sorginte pamanteasca.  Ceea ce, de fapt, il plaseaza in arealul fictiunii, al visului. Sau, si mai mult, accentuandu-i-se dimensiunea umana, in impalpabila sfera spirituala si afectiva unde este evocat drept un dor, acea asa-numita nostalgie a Paradisului pierdut. Adica o valoare cu adevarat suprema, pe care omul muritor nu o va putea recupera niciodata, el fiind osandit sa plateasca iar si iar pacatul primilor sai parinti. Pornind de la cele aratate mai sus, artistii lumii, de la cei geniali la cei minori sau la anonimi, si-au imaginat in nenumarate moduri Edenul pamantesc: cum l-am numit in titlu – Raiul nostru cel de toate zilele. In vechime, cum era de asteptat, si datorita influentei majore a Bisericii in domeniul general al artelor, temele biblice cu includerea si a acestui element esential l-au tratat in mod clasic, s-ar putea spune chiar canonic, de cele mai multe ori.

 Arhicunoscuta Gradina a Domnului nu putea decat sa ia chipul si asemanarea unui teritoriu deosebit de fertil si de primitor, pe care cresc mii de plante incarcate cu flori luxuriante multicolore si roade suculente si vietuiesc intr-o armonie ireala tot felul de creaturi reale, de altfel, insa in realitatea noastra despartite de pornirile instinctuale.

 Si unde putea fi plasata aceasta miraculoasa livada udata de izvoare limpezi, daca nu in stravechile tinuturi exotice ale vechiului Egipt, Mesopotamiei, Siriei de astazi. Tot aici insa apare imediata vecinatate a desertului arid, a penitentei si a mortii, astfel ca in crestinism, Arborele sacru al Vietii al asirienilor este investit si cu un sens total opus: de la el porneste intreaga tragedie umana, respectiv alungarea din Raiul ceresc.

 Daca pana acum imaginea Edenului era mai mult ghicita in tablouri cu sfinti, ingeri si muritori calatorind pe nori pufosi catre inalturi, odata cu pacatul originar, destinul imaginat de artisti pentru oameni coboara dramatic spre teluric, spre suferinta.

 In acest sens, poate cea mai expresiva, mai dureroasa, mai devastatoare creatie este fresca din 1425 a lui Masaccio, unul dintre marii pictori ai Renasterii timpurii, care l-a influentat puternic si pe Michelangelo. In fresca din Capela Sixtina (1512), acesta din urma nu s-a oprit insa, precum mentorul sau, la episodul expulzarii lui Adam si a Evei, ci si la cel al ispitirii lor, sugerand astfel fara echivoc legatura directa dintre cauza si efect.

 Putem remarca aici si o posibila viziune strict personalizata, conform unor comentatori ai operei geniului renascentist. Pe langa structurarea simbolica fabuloasa a ansamblului, de la componentele imagistice ale intregii structuri, pana la pozitionarea in cadrul scenei si la nuantele cromatice, detaliile anatomice ale personajelor ies categoric din arealul oricarei tipologii.

 Nu numai Adam, ci si Eva are o musculatura masculinizata evidenta, iar atitudinile celor doi nu par deloc a fi specifice unui cuplu normal, aspect pus pe seama unei presupuse orientari erotice nefiresti a pictorului. Un eventual argument in acest sens il constituie si reprezentarea sarpelui ca avand tors feminin (chiar daca imaginea nu e singulara), un posibil indiciu despre „particularitatea” sus-mentionata a pictorului.

 Cu observatia ca (si) arta a influentat foarte puternic, mentalitatea umana din toate timpurile, se cuvine sa aratam ca imagistica picturala veche si renascentista practic nu s-ar putea recunoaste in creatiile pe aceeasi tema ale multor artisti din epoca postindustriala.

 Paradisul (re)devine un spatiu terestru domestic sau salbatic, deseori oniricul isi pune si el amprenta pe rezultatul viziunii autorului, iar lumea virtuala de azi deja ne indeparteaza aproape total de nuantele religioase ale temei. Pentru a evidentia acest fascinant fenomen, ar fi nevoie insa de scrierea a tomuri intregi.

 Ramane astfel sugestia, pentru cei atrasi de aceste aspecte ale vietii noastre mai mult ori mai putin interioare, de a aduna si a analiza cu mijloacele proprii modul de realizare si semnificatiile complexe ale operelor respective.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU