|
In mijlocul raului Obi din Siberia exista o insula numita Nazino sau Nazinsky, dupa numele celui mai apropiat sat. Acolo au avut loc, in urma cu sapte decenii, orori care au fost musamalizate si tinute ascunse publicului larg si care i-au conferit denumirea moderna de Insula Canibalilor.
In 1933 guvernul sovietic a ales insula ca locatie a unui nou si inovator tip de Gulag. Acesta urma sa fie o inchisoare agricola in care prizonierii lucrau pamantul pentru URSS. Din nefericire, cei 6000 de prizonieri politici s-au trezit in curand nu intr-o utopie pastorala, ci intr-un cosmar al foametei, unde canibalismul a devenit singura modalitate macabra de supravietuire. Cel care a venit cu ideea „fermelor colective” a fost unul dintre primii comandanti ai NKVD, Genrih Iagoda. In 1933, el facea parte dintr-o echipa care supraveghea colectivizarea fortata a agriculturii sovietice. Iagoda a venit cu o solutie ingenioasa: URSS trebuia sa infiinteze ferme colective si, in acelasi timp, sa pedepseasca taranii bogati – culacii. Doua milioane dintre acestia au fost stramutati fortat in Siberia si au fost pusi sa construiasca ferme. Cand culacii au fost cu totii deportati, pentru a indeplini „cotele” trasate de Stalin, ofiterii NKGB au inceput sa aresteze la intamplare pe orice persoana care li se parea dubioasa si nu numai. Peste 5000 de localnici din orasele Rusiei europene au ajuns pe insula Nazinsky. Aceasta era o intindere mlastinoasa, de aproximativ 3 km lungime si 600 de metri latime. Nu exista niciun adapost, ci doar copaci. Insa autoritatile sovietice „uitasera” sa le dea detinutilor si unelte de taiat copacii. Neavand de ales, prizonierii au dormit in aer liber, in zapada, incepand lupta pentru supravietuire. Pe Insula Canibalilor erau oraseni prinsi fara pasaport care nu aveau niciuna dintre abilitatile agricole sau de supravietuire pe care le-ar fi avut adevaratii culaci. Pe drum, gardienii le dadusera prizonierilor cate o bucata de paine in fiecare zi pentru a-i mentine in viata. Odata ajunsi pe insula, gardienii nu s-au mai deranjat sa transforme in paine faina pe care o aduceau cu ei. In schimb, au dat fiecarui prizonier 200 de grame de faina ca hrana – mai putin decat primeau chiar si prizonierii de la Auschwitz. Deja disperati, multi dintre colonisti au amestecat faina cu apa murdara din rau, ceea ce a dus la o epidemie de dizenterie. Prizonierii s-au organizat in brigazi de cate 150 de persoane, ai caror lideri urmau sa distribuie faina. Printre colonisti se afla insa o minoritate de infractori violenti si sociopati care s-au prezentat la garzi ca lideri de brigada. Asa a inceput lungul proces de infometare pentru multi dintre cei de pe insula. Multi au incercat sa fuga, dar majoritatea prizonierilor care au infruntat apele raului s-au inecat, iar garzile i-au lichidat pe cei care au reusit sa ajunga pe mal. Cruzimea gardienilor era infioratoare. Ei aruncau bucati de paine in multimea de detinuti, distrandu-se cand ii vedeau pe acestia cum se ucideau pentru ele. Unii gardieni ofereau mancare contra sex detinutelor tinere sau contra dinti de aur detinutilor mai in varsta. La numai o saptamana de la sosire, au inceput sa apara cazurile de canibalism, supravietuitorii infometati devorand bucati din trupurile celor care murisera, pe care le frigeau la foc. Dupa o luna, autoritatile locale din Tomsk au intrerupt acest experiment terifiant, detinutii supravietuitori – doar 2200 din aproape 7000 – fiind trimisi la alte ferme colective. Totul ar fi fost uitat daca nu ar fi fost curajul unui singur om. Vasili Veliciko, un activist comunist din Tomsk, a mers pe insula in iulie 1933 si a descoperit socanta realitate, sute de cadavre zacand peste tot. El a scris un raport de 11 pagini, pe care l-a trimis la Moscova, dar a fost ulterior persecutat de autoritatile comuniste. Raportul a fost inchis in arhive, fiind redescoperit de istorici abia in 1994, cand intreaga lume a aflat, socata, despre Insula Canibalilor. GABRIEL TUDOR
|
ISTORII UITATE 
