Chirurgie precolumbiana

Civilizatia umana este un adevarat miracol, care trebuie apreciat ca atare, fara jumatati de masura, dar si fara exaltare. Unele mentiuni speciale se cuvin a fi facute, in special atunci când vorbim despre infaptuiri reale de necontestat, de-a lungul istoriei, care depasesc fara echivoc rationamentele oficiale si dogmele academice.

 O astfel de chestiune absolut halucinanta, careia nu i s-a raspuns pâna in veacul al XXI-lea decât partial, este aceea a trepanatiilor efectuate in urma cu sute si mii de ani, in multe locuri de pe glob.

Muzeul de curiozitati din Anzi

 In anul 1864, Ephraim George Squier, jurnalist, diplomat si arheolog amator american, a avut o experienta pe care cu greu ar fi putut-o anticipa. Tinea in mâini prima dovada incontestabila a ceea ce oamenii de stiinta au respins intotdeauna fara drept de apel, ca fiind imposibil: neurochirurgia antica.

 Trimis intr-o misiune diplomatica special in Peru, s-a oprit pentru câteva zile in Cuzco, fosta capitala a legendarului Imperiu Inca. A cunoscut-o acolo pe „Señora Zentino”, fosta María Ana Centeno de Romainville, o femeie imbogatita de „lecturi frecvente” care a inceput sa colectioneze când era tânara cu o „pasiune la marginea nebuniei”, conform relatarii lui Squier.

 Ea isi dobândise faima de a intemeia cel mai valoros muzeu de antichitati din Peru. Pe lânga antichitatile precolumbiene din piatra, ceramica sau metale pretioase, avea un mozaic roman, obiecte japoneze, pasari impaiate si lucrari misterioase, intrucât scopul sau nu fusese acela de a crea un muzeu arheologic, ci mai degraba unul de curiozitati. „In unele privinte, cea mai importanta piesa din colectia doamnei Zentino este osul frontal al unui craniu provenit din cimitirul incas din Valea Yucay”, a scris americanul. Ceea ce i-a atras atentia in mod special a fost o gaura patrata, pe care a examinat-o cu atentie.

 Nu era firesc: natura nu lucreaza de obicei in unghi drept. In plus, a observat semne de crestere a tesutului osos nou, ceea ce indica faptul ca persoana nu numai ca fusese in viata in timpul interventiei, ci chiar supravietuise. Craniul, dateaza intre 1400 si 1530 d.Chr., iar Squier afirma ca nu exista nicio indoiala ca avea de-a face cu „un caz clar de trepanare (operatie care consta in executarea unei deschideri in oasele cutiei craniene in cazul extirparii unor tumori cerebrale, a scoaterii unor cheaguri de sânge) inainte de moarte”.

Prin labirinturile mileniilor

 Impresionata de interesul americanului fata de exponatele sale, Señora Zentino i-a oferit acestuia bizarul craniu, pe care Squier l-a prezentat ulterior in articole si reuniuni stiintifice din Statele Unite. Ipotezele sale au fost respinse categoric, cu argumentul „suprem” ca, la vremea respectiva, rata de supravietuire in urma trepanatiilor efectuate de cei mai priceputi chirurgi in cele mai bune spitale ajungea rareori la 10%.

 Jurnalistul insa nu a cedat si a dus craniul incas in Franta, pentru examinare de catre cea mai importanta autoritate europeana in domeniu, Paul Broca, profesor de patologie externa si chirurgie clinica la Universitatea din Paris si fondator al primei societati antropologice.

 Dupa ce a studiat gaura patrata, acesta a concluzionat ca forma ei trebuie sa fi fost realizata intentionat, iar sub microscop a gasit dovezi de crestere a osului in jurul ei. El a declarat ca pacientul a supravietuit operatiei, suspiciunile de orice natura fiind inlaturate fara echivoc.

 Craniul incas a suscitat o deschidere majora catre cunostinte necunoscute anterior. Antropologii au inceput sa-si cerceteze propriile colectii si sa examineze gauri de diferite forme, pâna atunci interpretate gresit ca rezultat al ranilor din lupte, al accidentelor sau al atacurilor animalelor.

 S-au gasit astfel numeroase cranii trepanate, dintre care unele dateaza din anii 8000 i.Chr. In prezent se accepta ca aceasta era o practica larg raspândita si ca diferite culturi din intreaga lume au folosit o varietate de unelte pentru a opera cranii: pietre ascutite, oase de animale, fier inrosit, chiar si dinti de rechin.

 In cazul Peru, locurile de inmormântare contin adesea un tumi (cutit ceremonial din metal curbat), foarte potrivit pentru astfel de proceduri. De altfel, acesta a fost adoptat de Academia Peruana de Chirurgie ca emblema. Pe baza cercetarilor facute dupa ce adevarul a iesit la iveala, este evident ca neurochirurgii Antichitatii si ai Evului Mediu au stiut sa faca ceea ce europenii si americanii au deprins târziu si numai cu mijloace riguros verificate.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU