Pictorul care si-a reinventat arta

Un artist de talia lui Paul Gauguin nu mai are nevoie de prezentari amanuntite, opera sa vorbind de la sine. Insa nu e de prisos sa cunoastem si ce anume se afla in spatele unor tablouri remarcabile, care s-au impus ca adevarate jaloane in istoria artelor plastice.

 De aceasta data ne intoarcem in timp, mai precis in anul 1891, cand Gauguin ajungea in Tahiti. La 42 de ani, fostul agent de schimb devenit pictor luase decizia radicala de a-si lasa in urma intregul trecut – parasindu-si sotia, copiii si tara natala – pentru a se elibera de prizonieratul civilizatiei si a sorbi „laptele hranitor al artelor primitive”.

 Pe insula din Pacific, ochiul sau ager si toate simturile au fost reanimate intr-un nou univers. S-a indragostit rapid de practicile si obiceiurile locale, de legendele si zeitatile oamenilor, de natura abundenta si de nestapanit... dar si de Tehura, o vahina („femeie”, in limba tahitienilor) foarte tanara, cu care si-a impartit in curand viata de zi cu zi.

 Aceasta fericire a durat doi ani si a dat nastere la circa 70 de lucrari, compunand un adevarat foc de artificii, o explozie blanda si mangaietoare de culori, forme si simboluri. Se nastea astfel un nou limbaj pictural, care avea sa ii influenteze pe confratii sai Henri Matisse si Pablo Picasso, alaturi de care va pune bazele artei moderne.

 Tabloul la care ne-am oprit, realizat in 1892, este o ilustrare magistrala a acestui lucru. Titlul sau se afla inscris chiar pe panza, in coltul din stanga-jos, in limba tinerei iubite a lui Gauguin: Aha oe feii?, – „Ce, esti gelos?”, traducere asupra careia artistul insista cu o explicatie ce sugereaza un detaliu din propria sa biografie.

 „Ei, si ce! Tu esti al celeilalte, daca ea e geloasa. Dar geloasa?”, a scris Gauguin in jurnalul sau, imaginandu-si dialogul dintre cele doua femei si indicand totodata contextul realizarii tabloului: „Am facut recent o minunata pictura nud, doua femei pe plaja. Cred ca este cel mai bun lucru pe care l-am realizat vreodata (...) Sunt doua surori pe mal – tocmai au facut o baie si acum se odihnesc pe nisip in ipostaze lejere, voluptuoase – care vorbesc despre dragostea de ieri si despre cucerirea care va veni maine.”

 O mentiune ce se dovedeste foarte importanta, mai ales in contextul in care autorul avea sa fie banuit de unii critici ca a intentionat sa vina cu o replica la tabloul din 1873 al confratelui sau Manet, intitulat „Pe plaja”. Presupunerea este cu atat mai neintemeiata cu cat Gauguin a pictat mai multe tablouri cu acelasi subiect, care pot fi reunite intr-un ciclu sub titlul comun „Aha oe feii?”, toate infatisand doua tinere tahitiene odihnindu-se pe tarmul marii, cufundate intr-o tacere comparabila cu lenea.

 Este vorba insa despre o „lene” de inceput de lume, acea necesara stare de liniste interioara si de nemiscare ce nu trebuie tulburata de rostiri sau de gesturi umane. De altfel, aceasta „nelume” reprezinta chiar ceea ce a cautat cu atatea renuntari artistul francez, care formuleaza – aparent catre fiecare dintre noi, dar in realitate in mod retoric – intrebarea: „...ai fi gelos pe Polinezia, pe libertatea ei?...”

 O alta interpretare veridica a acestui tablou le plaseaza pe cele doua tahitiene in postura a doua Eve contopite perfect cu puritatea locului din care fac parte si la a carui armonie contribuie cu simpla lor prezenta. Mai mult, desi ne referim la o pictura, ea ni le prezinta pe protagoniste in mod sculptural, asadar ca pe o dubla prezenta tridimensionala. Sugestia apartine acelor critici care au remarcat, ca indepartata sursa de inspiratie pentru Gauguin, o figura antica de pe friza teatrului lui Dionissos din Atena.

 Se presupune ca tanara care sta culcata era Tehura, iubita artistului, a carei piele de ambra simbolizeaza comuniunea cu natura, la fel ca sentimentul de abandon si seninatate ce emana din silueta sa si din ochii inchisi.

 Ceea ce poate fi doar sugerat in alb si negru constituie un fundament al reinventarii lumii de catre Paul Gauguin prin arta sa: culorile de o intensitate ireala care, un deceniu mai tarziu, avea sa dea nastere Fovismului, acesta punand accent pe imersiunea privirii spre adancimile nuantelor cromatice pure si chiar agresive.

 Nisipul plajei are aici o nuanta de roz, iar pe de alta parte arabescurile apei marii aflate in eterna ei leganare au inclusiv culoarea neagra, acolo ascunzandu-se singurul detaliu dinamic al compozitiei.

 Alaturi de contururile ondulate ale arborelui cu frunzisul de un verde aproape salbatic, se defineste astfel „marca” Gauguin. Acesta renuntase de numai trei ani la impresionism si, pastrand doar contururile motivelor evocate, elaborase o teorie picturala numita sintetism. In Tahiti avea sa mearga mai departe, despartindu-se categoric de academismul occidental, fara niciun regret, aspect ce a tinut sa-l puncteze fara echivoc, scriind: „civilizatia se indeparteaza de mine putin cate putin...”

ADRIAN-NICOLAE POPESCU