Un „surogat” pentru mireasa pierduta

Dintre tablourile ce pot defini in mod inconfundabil personalitatea artistica a pictorului Oskar Kokoschka, atrage atentia cu o intensitate speciala „Mireasa vantului”, atat din punctul de vedere al mesajului estetic, cat si ca o subtila marca biografica a autorului.

 Este vorba despre perioada consistenta in care acesta a trait si a creat acasa, in Viena, implicandu-se in transformarile conceptuale si practice din domeniul picturii inceputului de secol XX.

 Un important amanunt pentru veritabilul salt de la impresionism la expresionism ne trimite insa catre bazele psihanalizei: Kokoschka a fost contemporan cu Freud, aflandu-se printre artistii care au ilustrat in parte unele dintre teoriile acestuia in ceea ce priveste scoaterea la suprafata a efectelor impactului dintre lumea interioara a oricarui om si cea din afara personalitatii lui.

 Pictorul austriac nu si-a ascuns trairile si pornirile spontane nascute ca o replica explicita la provocarile mai mult sau mai putin cu tenta sociala, fata de cele adresate naturii si caracterului ce il defineau. Este putin spus ca avea o neliniste extrema, o anume furie complexa, pe care a orientat-o in mare masura catre arta.

 Energia sa generatoare a unui dinamism nestavilit l-a impins pe Oskar Kokoschka spre cele mai indraznete orientari in artele plastice de la inceputul secolului trecut, dar viata sa personala a fost presarata din plin cu episoade mai mult sau mai putin prelungite, ce i-au marcat inevitabil si cariera in pictura.

 Un privitor neavizat, dar atent, al operei sale observa ca ororile a tot ce inseamna un razboi desfigureaza efectiv lumea, a carei frumusete devine suferinta. Luand la intamplare un subiect comun precum portretistica, observam astfel ca postura, chipul, privirea, mimica personajelor – alaturi de care vine in acelasi ton fundalul – sunt cumva mortificate; culorile nu sugereaza vitalitate in sensul optimist al cuvantului, ci mai degraba o lupta interioara disperata pentru a iesi spre lumina dintr-un Purgatoriu terifiant. Nu acelasi lucru e valabil si in evocarea simbolica a unei perioade marcante, de ordin afectiv, din viata strict personala a pictorului.

 In anul 1912 a inceput o relatie efervescenta cu Alma, vaduva compozitorului Gustav Mahler (mai tarziu, a arhitectului Walter Gropius si a poetului Franz Werfel), supranumita „femeia fatala” datorita frumusetii sale. In portretul din acelasi an, aceasta apare in culori ale iubirii, ale dezlantuirii simturilor, dar lucrurile s-au schimbat radical „din mers”, iar artistul devorat de pasiunea sa a recurs la un act bizar: a masurat patul amantei, a taiat o panza de aceeasi dimensiune pentru un tablou, si a pictat ceea ce avea sa fie capodopera sa si un jalon in dezvoltarea artei moderne – „Mireasa vantului” (1914). Atunci insa spera ca Alma se va casatori cu el, daca va realiza o opera geniala.

 Spre nefericirea lui, ea nu-si dorea copii si nici nu avea de gand sa devina doamna Kokoschka, astfel ca, dupa un avort, barbatul i-a prezentat acuzator semnificatia deciziei ei unilaterale si femeia a incheiat abrupt aventura.

 Disperarea artistului s-a transformat intr-o obsesie patologica transpusa in acte grotesti si morbide. Acesta i-a comandat producatoarei de papusi Hermine Moss o piesa unica avand exact chipul si toate caracteristicile Almei, care puteau fi „replicate” artificial.

 Dupa primirea ei, a transformat-o in imposibila lui mireasa, aranjand-o sa-i „pozeze” in diferite ipostaze, dar atribuindu-i si obligatii extraartistice: o plimba cu caleasca, ii cumpara diferite tinute si chiar se spune ca a dus-o la teatru!

 „Mireasa vantului” a avut un succes nesperat. Tabloul a fost vandut rapid, iar Kokoschka si-a cumparat un cal si a plecat ca voluntar in armata austriaca pe frontul rus. Acolo a suferit insa o ranire grava cu baioneta si a trebuit sa rataceasca prin spitale, timp in care crizele nervoase i s-au accentuat. S-a intors acasa cand Viena isi luase deja ramas bun de la el, fiind considerat mort.

 Alma devenise sotia lui Walter Gropius. Nebunii indragostiti nu s-au mai vazut niciodata. Oskar Kokoschka a continuat totusi sa picteze si sa scrie pana in 1980, lasand insa in urma efectul acelei priviri hipnotice si lucide care observa realitatea cruda si violenta, neinduplecata cu fiecare om.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU