Continuam documentul australian desecretizat privind o istorie a investigatiilor OZN în SUA, pâna în 1971, prima parte a caruia am prezentat-o în numarul trecut.
14. O decizie si mai uimitoare din partea guvernului SUA a fost alocarea de fonduri considerabile pentru a studia gravitatia si modalitatile de a o controla. În ciuda faptului ca stiinta nu a atins nivelul de competenta necesar pentru a se ocupa de problemele gravitationale sau antigravitationale si ca singura teorie care ar putea fi aplicabila era teoria câmpului unificat a lui Einstein, care era înca incompleta la momentul mortii sale, Statele Unite ale Americii au ales sa sprijine sase universitati si agentii guvernamentale într-o lupta dificila pentru a rezolva problema. Este semnificativ faptul ca, la acea vreme, teoriile privind deplasarea OZN-urilor erau un amestec de control gravitational si propulsie electromagnetica. 15. În cursul anului 1955, personalul recrutat pentru proiect fiind insuficient, s-a recurs la un apel urgent pentru fizicieni teoreticieni si matematicieni de la AERE Harwell, Regatul Unit. Au fost înfiintate sase centre de cercetare gravitationala (...) Se credea ca pentru a face un motor gravitational, ai nevoie de un diferential gravitational, care a necesitat descoperirea unui izolator gravitational, a unui deflector sau a unui absorbant. Pâna în 1955, au fost scrise 485 de lucrari pe aceasta tema si au fost acordate premii în valoare totala de 10.800 USD pentru contributiile originale. 16. Oamenii de stiinta implicati sunt (Edward) Teller de la Universitatea din California, (Robert) Oppenheimer si F.J. Dyson de la Institutul de Studii Avansate, J.A. Wheeler si Richard Arnowitt de la Princeton, Vaclav Hlavaty de la Universitatea Indiana (care lucrase cu Einstein la Praga) si Stanley Deser. Scopul era controlul gravitatiei. În 1955, urmatoarele companii s-au angajat în programe de gravitatie si/sau electromagnetism: (...). 17. Un astfel de atac intens asupra enigmei gravitatiei a fost total irational din punctul de vedere al stiintei conventionale si poate fi rationalizat doar în contextul unei convingeri ferme ca OZN-urile sunt reale si ca inteligenta din spatele lor stia sa controleze gravitatia. Dorinta de a valorifica aceasta putere, înainte ca URSS sa o poata face, oferea un stimulent puternic pentru guvernul SUA sa sprijine pe deplin un program anti-gravitatie. Pâna în 1966, 46 de astfel de proiecte separate au fost sprijinite financiar, 33 dintre ele sub supravegherea Fortelor Aeriene ale Statelor Unite. Desi detaliile majoritatii acestor proiecte au ramas confidentiale, s-ar parea ca, în general, ele nu s-au concretizat. (...) 18. În cursul lunii august 1965, Proiectul BLUE BOOK a primit 262 de rapoarte, de aproximativ sase ori mai multe decât media lunara si de doua ori mai multe decât în oricare luna anterioara lunii noiembrie 1957. La 28 septembrie 1965, generalul de divizie LeBailly, ofiter sef de informatii, solicita oficial Consiliului consultativ stiintific al Fortelor Aeriene sa examineze proiectul BLUE BOOK. Analiza a sugerat ca personalul limitat al Proiectului BLUE BOOK si ofiterii oficiali de investigatie nu aveau abilitatile tehnice pentru a identifica corect fenomenele si ca ar trebui desemnate echipe universitare pentru a investiga unele observatii. Aceasta concluzie a fost sustinuta de Comitetul pentru Serviciile Armate a Camerei, care s-a întrunit la 5 aprilie 1966, în urma nemultumirii publice în legatura cu identificarea de catre USAF (Fortele aeriene SUA) a mult mediatizatelor observatii din Michigan, drept gaze de mlastina. Universitatea din Colarado a fost aleasa pentru aceasta sarcina si dr. Edward U. Condon a fost desemnat sa conduca proiectul, cu o alocare initiala de 313.000 de dolari, ulterior crescuta la 525.000 de dolari. 19. Proiectul Colorado a fost discreditat când dr. Condon a declarat public, la 25 ianuarie 1967, ca „atitudinea mea actuala este ca nu este nimic de facut, dar nu trebuie sa ajung la o concluzie timp de un an”. Dezvaluirea unui memorandum care descrie o metoda de a induce publicul în eroare, combinata cu nemultumirea generala fata de atitudinea unilaterala a lui Condon, a dus la concedierea si demisia unei parti din personal dupa ce majoritatea investigatiilor fusesera facute, dar nu pe deplin. Raportul final de 965 de pagini nu a avut coerenta. Constatarile lui Condon nu erau în concordanta cu constatarile individuale ale personalului, dar numai constatarile lui Condon au fost facute publice. În urma Raportului Condon, USAF a încheiat proiectul BLUE BOOK cu putin timp înainte ca Asociatia Americana pentru Avansul Stiintei sa convoace o întâlnire speciala pentru a contracara efectul Raportului Condon. Presedintele comitetului special a fost dr. Thornton Page, unul dintre semnatarii raportului Robertson. 20. Dr. J. Allen Hynek, consultant stiintific al proiectului BLUE BOOK 1948-1969, si-a început asocierea cu convingerea ca toate observatiile ar putea fi explicate conventional. Chiar daca îndoielile i-au crescut treptat, el a fost nevoit sa sustina politica publica oficiala a USAF. Din 1966, însa, el s-a opus din ce în ce mai deschis atitudinii USAF si a ajutat la organizarea audierilor în Congres si a simpozioanelor stiintifice pe aceasta tema. Desi a sustinut initial comisia Condon, de-a lungul timpului a devenit dezamagit si critic fata de aceasta. Este clar ca dr. Hynek, împreuna cu multi alti oameni de stiinta reputati, nu accepta explicatia USAF privind (OZN-urile, ca) identificare gresita, isterie sau farsa. Aici se termina documentul din 1971 al Ministerului Apararii din Australia, privind istoria OZN în SUA. El mai are însa si o anexa privind „Atitudinea RAAF (Fortele aeriene australiene) fata de OZN-uri”, anexa pe care o redam în continuare. 1. Filiala de Informatii a Fortelor Aeriene este componenta RAAF care este responsabila de analiza tuturor rapoartelor oficiale ale obiectelor zburatoare neidentificate. În niciun moment nu a fost mai mult de un ofiter cu jumatate de norma repartizat cu aceasta sarcina. Investigatia initiala a rapoartelor este efectuata adesea de un investigator cu jumatate de norma din bazele aeriene din apropiere. RAAF admite ca interesele sale sunt exclusiv în domeniul apararii aeriene si ca îi lipseste atât interesul, cât si competenta de a lua în considerare aspectele stiintifice. În 1957, cererea ca sectia de informatii stiintifice a JIB (Joint Intelligence Bureau) sa accepte responsabilitatea pentru OZN a fost respinsa de JIB. În 1968, Departamentul Aerian a declarat ca intentioneaza „sa urmareasca în continuare chestiunea cu departamentele Commonwealth, de exemplu, Aparare, Aprovizionare, Educatie si Stiinta, Departamentul Primului Ministru etc., pentru a vedea daca o alta agentie Commonwealth nu este mai bine plasata pentru a-si asuma responsabilitatea pentru obiectele zburatoare neidentificate. În acelasi timp, ne vom mentine interesul pentru aceasta problema si vom lucra cu orice alta agentie a Commonwealth-ului pentru o coordonare mai adecvata (...). Aceasta intentie de a solicita asistenta în Commonwealth nu pare sa se fi materializat. 2. În sprijinul dovedirii dezinteresului stiintific manifestat de RAAF: o lista de identificare a tuturor observatiilor efectuate între 1960 si 1965 contine 15 identificari drept planeta Venus, dintre care niciuna nu este valabila. În fiecare caz, Venus se afla într-o cu totul alta parte a cerului sau nici macar nu era deasupra orizontului. Din cele 37 de identificari drept meteori, doar 9 ar putea fi meteori si chiar si câteva dintre aceste cazuri sunt îndoielnice. Aceasta atitudine dezinvolta si nestiintifica fata de identificari nu a scapat de atentia presei sau a diversilor oameni de stiinta. 3. În general, atitudinea RAAF a fost ghidata de declaratiile publice ale USAF, care aveau scopul de a potoli interesul public prin negarea realitatii OZN-urilor. Ca urmare, majoritatea rapoartelor australiene au primit identificari cu putina preocupare pentru o corelare rationala. Majoritatea anchetatorilor si raportorilor au vazut îndatoririle lor OZN ca pe o intruziune în îndatoririle lor mai legitime. Ca urmare, analiza stiintifica a datelor a fost neglijabila (...si era) putin probabil ca rapoartele OZN sa primeasca alt tratament decât clasarea. 4. Daca Australia urmeaza sa urmeze exemplul Statelor Unite, în loc sa urmeze atitudinea publica a USAF, ar fi mai bine sa urmati rolul USAF/CIA în concentrarea asupra dobândirii de cunostinte despre sursele de energie implicate (...) sa lansati un program solid din punct de vedere stiintific si sincer din punct de vedere intelectual, pentru a dezvalui misterul OZN-urilor. Într-o astfel de întreprindere, poate fi util sa lucrati ceva mai aproape de public decât în SUA si Marea Britanie. DAN D. FARCAS
|