Ambuscada care a schimbat cursul istoriei

Dupa cinci secole de Republica, asasinarea lui Cezar va marca, pentru Roma, inceputul unei noi serii de razboaie civile, culminand cu preluarea puterii de catre Octavian August. Statul roman, devenit de facto un imperiu in toata puterea cuvantului, se afla aproape la apogeul gloriei.

Pretutindeni, legiunile erau biruitoare si practic intreaga lume cunoscuta era dominata, intr-un fel sau altul, de romani. In acest moment in care urmasii lui Romulus se credeau invincibili survine insa un incident care a socat intreaga lume romana, zguduind-o din temelii si schimband pentru totdeauna cursul istoriei: ambuscada din padurea Teutoborgica.

„Varus, da-mi legiunile inapoi”

 Desi lupta din padurea Teutoborgica, din anul 9 d.Ch., a reprezentat una dintre cele mai faimoase batalii ale perioadei antice, locul unde ea s-a desfasurat a putut fi identificat abia in urma cu doi ani, de catre o echipa de arheologi condusa de dr. Susanne Wilbers-Rost. Cercetatorii germani au efectuat sapaturi pe o arie de cativa kilometri patrati, pana sa reuseasca identificarea unor artefacte (capsele unei sandale romane, varfuri de sageti si fragmente de platose) care le-au dat de inteles ca ajunsesera, in sfarsit, la tinta cautarilor lor, o colina impadurita, aflata la aproape 20 km nord de orasul Osnabrück.

 La data cand legiunile romane erau astfel zdrobite, dincolo de malul drept al Rinului convietuiau o sumedenie de triburi germanice, pe o suprafata uriasa, intinsa de pe teritoriul actual al Olandei pana pe cel al Poloniei. Romanii manifestau un dispret suveran fata de „barbarii” aflati mai mereu in vrajba, pentru tot felul de nimicuri. Dispret ce le va fi fatal lui Varus si legiunilor lui. Cine era insa Varus, omul al carui nume ii va da cosmaruri lui Augustus pana la sfarsitul zilelor sale? Dupa informatiile transmise de autorii antici, Publius Quinctilius Varus, numit legat pentru teritoriile renane, se inrudea cu familia imperiala si adusese importante servicii lui Augustus, ca guvernator al vastei provincii Siria. Cand, in vara anului 9, triburile germane au inceput sa agite steagul revoltei, Augustus a considerat ca nu era nimeni mai potrivit pentru a le domoli decat Varus. In fruntea a 15.000 de oameni, legionari si auxiliari, cu tot cu familiile lor, trufasul comandant roman s-a indreptat spre Rin. Dar Varus, un excelent administrator, era un lider militar execrabil. El considera ca expeditia impotriva triburilor teutone va fi doar un galop de sanatate, cu atat mai mult cu cat intre anii 6 i. Chr. si 4 d. Chr., legiunile romane intreprinsesera numeroase incursiuni victorioase in zona. In plus, atrase de bogatiile romanilor si de perspectiva unei vieti de huzur, numeroase capetenii germanice acceptasera o alianta slugarnica cu Roma si furnizau mercenari legiunilor.

Tradarea lui Arminius

 Unul dintre acesti mercenari era si tanarul print cherusc Arminius (numele sau tribal nu ne-a parvenit). La cei 25 de ani ai sai, Arminius se familiarizase pe deplin cu civilizatia si strategia de lupta romane, vorbea fluent latina si era considerat un aliat de nadejde de catre romani. Pentru vitejia dovedita in slujba Romei, pe campul de lupta, primise chiar rangul de cavaler si ii fusese decernata cetatenia romana. In acea zi de septembrie, cand Varus a atins frontiera, Arminius a fost insarcinat sa conduca avangarda armatei romane si sa adune triburile germanice, pentru a le folosi impotriva rebelilor. Ce anume l-a determinat pe curajosul print cherusc sa renunte la o cariera stralucita in slujba celei mai mari puteri a epocii pentru a deveni un „haiduc” constituie inca o enigma pentru istorici. Majoritatea lor considera insa ca Arminius nutrea ambitia de a deveni rege peste toate triburile germane, ambitie pe care nu se sfia sa o recunoasca, la ospetele unde petrecea in compania altor capetenii barbare. De altfel, una dintre acestea, Segestes, l-a avertizat in repetate randuri pe Varus sa nu se increada in Arminius, dar comandantul roman era mult prea plin de sine pentru a pleca urechea la astfel de vorbe.
 Patrunzand in teritoriul inamic, romanii s-au lasat calauziti de Arminius, care i-a condus pe potecile unei paduri dese, astfel incat legiunile, auxiliarii, caratorii de bagaje si familiile lor, s-au desfasurat pe o lungime de mai bine de zece kilometri, ca o linie subtire si vulnerabila. Si deodata, din toate partile, salbaticii germani i-au inconjurat, lovindu-i, printre crengile copacilor, cu sageti, sulite, lanci si topoare.

Ce a urmat a fost un veritabil macel, care s-a intins pe parcursul intregii zile. La caderea noptii, cateva mii de legionari inrosisera deja cu sangele lor pamantul reavan al padurii Teutoburgice. Dar masacrul era departe de a se fi incheiat. A doua zi, in zori, Varus a ordonat trupelor ramase sa incerce o iesire disperata din incercuire, indreptandu-se spre cea mai apropiata baza romana, aflata la Haltern, la circa 100 km spre sud-vest. Actiunea parea sa fi reusit, dar s-a dovedit in cele din urma ca nu fusese decat o capcana. Pe cand treceau pe o poteca stramta, aflata intre o zona mlastinoasa si un deal, romanii au fost atacati prin surprindere de barbari, care le-au taiat orice posibilitate de scapare. Varus a inteles ca totul era pierdut si, pentru a nu cadea viu in mainile barbarilor, care l-ar fi torturat ingrozitor, s-a sinucis, aruncandu-se in propria sabie. Majoritatea comandantilor de legiuni si a centurionilor i-au urmat exemplul; ramasi fara lideri, soldatii romani au fost exterminati aproape pana la unu de catre germani, prizonierii fiind legati de copaci si ucisi cu sageti, ca jertfe aduse salbaticelor zeitati ale barbarilor. Doar o mana de oameni au reusit sa scape, la adapostul intunericului, ducand lumii romane vestea ingrozitorului si incredibilului esec.

 Abia peste sase ani, o noua armata germana a ajuns la locul bataliei, gasind un peisaj dezolant: pretutindeni oseminte umane, arme ruginite, cranii agatate in copaci, altare pe care fusesera sacrificati legionarii cazuti prizonieri. Germanicus, liderul armatei romane, a poruncit ca osemintele sa fie ingropate cu cinstea cuvenita si a inceput sa-l hartuiasca pe Arminius, manat de o apriga dorinta de razbunare. Dar abilul conducator cherusc nu avea sa impodobeasca la Roma carul de triumf al invingatorului, asa cum visa Germanicus, caci a fost ucis, prin tradare, de catre propriile sale rude, dornice sa faca pace cu romanii. Totusi, victoriile mult laudatului Germanicus n-au avut ecoul scontat si tara de dincolo de Rin va ramane de acum pentru totdeauna zavorata pentru legiunile romane...

O Europa romana?

 Istoricul american Peter S. Wells, autorul lucrarii „The Battle That Stopped Rome” este transant in ceea ce priveste importanta luptei din padurea Teutoborgica: „A fost o batalie care a schimbat cursul istoriei, una dintre cele mai teribile infrangeri suferite de romani, iar consecintele sale au fost de anvergura. Astfel, batalia a dus la crearea unei frontiere militarizate in mijlocul Europei, care a stat in picioare aproape patru secole, generand totodata o granita intre cultura germanica si cea latina, ale carei urmari mai sunt resimtite si astazi.” Ce s-ar fi intamplat insa daca romanii n-ar fi fost invinsi in codrii intunecati ai Germaniei? O spune un alt istoric american, Herbert. W. Benario, profesor emerit la Universitatea Emory: „Aproape toata Germania moderna, ca si Cehia de azi, ar fi intrat definitiv in sfera de influenta romana. Intreaga Europa, pana la Elba, ar fi ramas romano-catolica, germanii ar fi vorbit o limba romanica, razboiul de 30 de ani nu ar mai fi avut loc, iar rivalitatea permanenta dintre Franta  si Germania, care a generat atatea conflicte, in ultimele doua secole, n-ar fi existat.”

Autor: GABRIEL TUDOR