Toate panzele sus!

miercuri, 17 octombrie 2018

Binecunoscutul roman de aventuri de la care am imprumutat titlul acestui articol, scris de Radu Tudoran, fascinatie a copilariei noastre, are o parte din actiune plasata „la capatul lumii”.  Patagonia, taram din sudul extrem al continentului sud-american, este fascinanta pentru calatorul venit sa admire minunile lumii, insa pentru bastinasii care inca nu s-au despartit cu totul de modul de viata ancestral, aflat in directa legatura cu natura, ea constituie totul: nastere si moarte, istorie si traditii, bucurii si primejdii, intr-un cuvant – existenta lor autentica.

Nomazii in barci

 Kaweskarii sau alacalufii, cum apar ei si in romanul sus-mentionat, au fost numiti astfel cu un termen peiorativ de catre yagani, alti indigeni ai Tarii de Foc, cuvant tradus prin „mancatori de scoici”. Tot yaganii le-au dat o identitate onomastica mai ciudata: „oamenii din vest cu cutite din cochilii”, dar in limba lor traditionala sunt numiti si pecerani, o deformare a termenului pecevezi, din limba kaweskara, cu care erau identificati strainii, asociati principiului de potential pericol. Nomazi ai apelor nesfarsite, alacalufii traiau pe ambarcatiunile lor, strabatand marile in cautarea hranei. Cand isi construiau colibe temporare, o faceau pe numeroasele insule despartite printr-un veritabil labirint de canale si fiorduri nu tocmai prietenoase pentru navigatori.

 Practic, in locurile lor de bastina nu exista nici urma de campii costiere ori plaje. Falezele abrupte sunt maturate de vanturi puternice, carora le tine piept padurea virgina, numita si magellanica, la 3-400 de metri deasupra nivelului marii. Ceva mai sus, se intind zonele cu mlastini, turbarii si licheni. Apoi, stancile goale, ghetarii si zapezile vesnice, pana aproape de 3.400 de metri. Jur-imprejur, ca un temnicer vigilent, Pacificul isi involbureaza enormele talazuri si furtunile furioase. Aici traiau, acum peste 6.000 de ani, stramosii kaweskarilor, ai alcalufilor...

Naturalul, condamnat la extinctie

 Nu se stie cati indivizi numara atunci populatia de la capatul lumii. Nu se stie nici cati erau inainte de sosirea europenilor, care i-au masacrat sistematic in secolele 15–16, in pofida rezistentei lor inversunate si uneori pe masura de sangeroasa. Cert e ca o „arma” redutabila, adusa de conchistadorii razboinici a fost si a ramas alcoolul, la fel ca in cazul pieilor-rosii care stapaneau odinioara America de Nord (oameni pana atunci liberi, exterminati insa de hoardele barbare alcatuite preponderent din englezi si francezi, innebuniti de mirajul aurului).

 Inainte de sosirea omului alb, kaweskarii nu cunosteau bauturile alcoolizate, insa din acea perioada au inceput sa se vada si aici ravagiile infioratoare ale alcoolismului si ale bolilor aduse de pe „batranul continent”. Era inceputul sfarsitului: de la circa 3.000 de indigeni, cat s-a estimat ca existau in secolul al XVI-lea, recensamantul din anul 2000 mai inregistra 14 alacalufi puri, deci care nu erau metisi!

 Pana in secolul trecut, aceasta populatie care stapanea magistral stiinta si abilitatea construirii ambarcatiunilor ce insemnau, practic, viata sa, a fost nomada, aspectul economic al subzistentei bazandu-se uneori pe mijloace specifice epocii de piatra. De pilda, se pricepeau de minune sa prelucreze piatra si lemnul, dar si oasele ori tendoanele de balena, cochiliile de moluste gigantice, pieile de nutrie si de foca.

 Din asemenea materiale confectionau arcuri si sageti, prastii, harpoane, cutitele utilizate inclusiv la scobirea trunchiurilor de stejar transformate astfel in ambarcatiuni cu vasle, capabile sa infrunte periculoasele ape ale marilor australe. Din pacate, acesti vanatori-pescari-culegatori, traitori in armonie deplina cu natura, au zilele numarate, din cauza dezlantuirii instinctelor atavice ale invadatorilor europeni.

*  *  *

 E clar ca alacalufii vor disparea definitiv, nu peste mult timp, neputand fi ajutati nici macar de spiritele pe care le venereaza ca ocrotitoare (uriasul Kawtcho, stapanul pamantului sau Alp-láyp cel datator de hrana, de unelte si de materiale necesare traiului) ori cauta sa le imbuneze, alungandu-le astfel relele intentii (Mwono, nimicitorul muntilor si ghetarilor sau agresivul Ayayema). Extinctia e determinata de insisi semenii lor, chiar daca scriitorul si exploratorul francez Jean Raspail considera, in 1986, ca un kaweskar este „un om liber si propriul sau stapan, fara datorii ori probleme, multumit cu ceea ce are fiindca nu cunoaste altceva mai bun”.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU