Van Gogh – dealer, învatator, librar, predicator...

luni, 29 iunie 2020

Marele pictor olandez Vincent Willem van Gogh, faimos si datorita episodului biografic dramatic, când se spune ca si-ar fi taiat urechea dreapta, nu s-a numarat printre artistii plastici care sa-si fi relevat talentul deosebit înca de mic.

 Dimpotriva, el a avut o adolescenta mai degraba dificila, plina de privatiuni, de cautari si schimbari frecvente ale drumului vietii. Însa poate ca tocmai acest aspect l-a propulsat ulterior în elita mondiala a maestrilor geniali ai penelului si culorilor.

 Pe de alta parte, foarte putini cunosc un element aproape socant, legat de marele pictor. Pe 30 martie 1852, mama pictorului, Anna, a adus pe lume un copil caruia i-a pus numele Vincent-Willem. S-a nascut însa mort si a fost înhumat în micul cimitir din Zundert, unde înca i se mai poate vedea mormântul. Pierderea primului copil i-a afectat profund pe parinti, dar exact peste un an, pe 30 martie 1853, s-a nascut un alt fiu caruia i-a fost dat acelasi prenume. Este cel care, mai târziu, a influentat profund arta secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii si impactul emotional al picturilor sale de factura postimpresionista. La vârsta de 16 ani, a început prea-scurta „aventura” pamânteasca a lui Vincent.

 Prima sa ocupatie a fost aceea de stagiar al unui dealer de arta, la Haga, apoi în Londra si Paris. Concediat dupa sapte ani, pentru scurt timp a fost învatator, vânzator într-o librarie, iar în 1878 a ajuns în districtul minier belgian Borinage, lucrând printre saraci ca predicator laic. A dus acolo o viata de privatiuni, dupa ce si-a donat averea si a ajuns sa doarma pe unde se nimerea. Este si acesta un motiv pentru care organizatia protestanta care îl sprijinea a decis sa nu accepte ca el sa devina pastor.

 Pe de alta parte, acum îsi începe într-un mod insolit fabuloasa cariera artistica, schitând portretele unor oameni simpli din comunitatea locala. Abia la vârsta de 27 de ani, ajutat foarte mult financiar si afectiv de fratele sau, Theo, Van Gogh si-a început cu adevarat cariera care l-a plasat în elita marilor pictori ai tuturor timpurilor.

 Van Gogh nu a devenit niciodata sot sau tata. Pentru multi, a constituit un paradox (dar, la drept vorbind, a fost unul dintre cele mai benefice „întâmplari” din viata afectiva si profesionala a lui Vincent) atasamentul sau neconditionat de Clasina Maria Hoornik, o prostituata mai în vârsta decât el, însarcinata si deja mama a unei fetite. Aceasta a devenit pentru pictor amanta si model, astfel ca a decis sa se casatoreasca cu ea. Odata cu nasterea copilului, dificultatile economice s-au amplificat, singura sursa de venit pentru cuplu fiind alocatia trimisa de Theo. În 1883, greutatile devenind imposibil de suportat, Theo l-a convins pe Vincent sa o paraseasca pe Clasina, pentru a se dedica în totalitate artei.

 În episodul devenit moment de referinta pentru biografii artistului, un rol important l-a avut un alt gigant al aceluiasi do-meniu, pictorul francez Paul Gauguin. Din cauza labilitatii psihice a lui Vincent, acesta fusese convins de Theo sa locuiasca împreuna cu artistul în orasul Arles, din sudul Frantei, unde olandezul spera sa poata pune bazele unei comunitati de artisti. Fragilitatea relatiei lor s-a repercutat însa dramatic, în primul rând, asupra lui Van Gogh. În noaptea de 23 decembrie 1888, cei doi s-au certat si Gauguin a parasit locuinta comuna.

 Van Gogh, înarmat cu un brici, si-a urmarit colegul pe strada. Totusi, olandezul s-a întors ulterior acasa, si-a taiat o parte din urechea stânga, a înfasurat-o într-un ziar, apoi a oferit-o unei prostituate. Aceasta este versiunea „clasica” a ceea ce s-a întâmplat. Totusi, în 2009, doi reputati cercetatori germani au publicat o carte în care au prezentat o versiune schimbata.

 De fapt, Gauguin, o fire tumultuoasa notorie, ar fi taiat o bucata din urechea lui Van Gogh, în timpul unei dispute. Conform acestei teorii, olandezul, care nu voia sa piarda prietenia colegului sau, a acoperit adevarul despre incident, pentru ca Gauguin sa nu ajunga la închisoare. Adevarul însa ramâne, ca aproape întotdeauna, o notiune relativa.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU