Tristetea sfinteniei

miercuri, 28 august 2019

Artistul plastic Marcel Aciocoitei este unul dintre reprezentantii actuali de marca ai acestei stravechi meserii, desi el se remarca mai degraba printr-o modestie de-a dreptul condamnabila.

 Unul dintre cei mai fideli si mai valorosi discipoli ai regretatului Traian Bradean, el se ocupa deopotriva, cu aceeasi maiestrie, de pictura în tehnici diverse (ulei, acuarela, acvaforte etc.) si grafica, de vitralii si pictura de biserica ori de restaurare.

 Tematica operelor lui Marcel Aciocoitei este, fireste, deosebit de vasta: de la natura statica domestica si nenumaratele imagini cu flori, pana la peisajele marine de larga respiratie, de la portretele feminine absolut superbe, la subiectele istorice ori biblice. Daca în primele cazuri imaginea se remarca prin cromatica deosebit de complexa, iar uneori – în pofida ideii de instantaneu static – printr-un dinamism special, intrinsec, peisajele includ în mod subînteles ideea de miscare permanenta, de evolutie si de transformare. Ar putea fi un gen de efigii în acest sens peisajele marine cu valuri si stanci ori caii de pe plaja.

 Deopotriva, nu foarte numeroasele imagini citadine transfigurate din spatiul medieval transilvan (Sighisoara, Cisnadie, Brasov, Medias) transmit în mod tulburator sentimentul de parcurgere a timpului lumii în sens invers, ca o mult dorita întoarcere catre origini. Cu atat mai impresionante devin aceste imagini, cu cat unele dintre ele surprind targul medieval în lumina difuza a crepusculului ori chiar pe timp de noapte, ceea ce confera o anume magie întregii atmosfere evocate.

 Pe langa toate aceste tipologii artistice speciale, consider ca un loc cu totul privilegiat în întreaga creatie a lui Marcel Aciocoitei îl ocupa portretele si, respectiv, cele de inspiratie religioasa. De altfel, sa nu uitam ceea ce remarcam si mai sus: artistul a realizat pictura bisericeasca de mare valoare, alaturi de colegul si prietenul sau Ion Octavian Penda, din pacate plecat prematur dintre noi. În ceea ce priveste portretul, se detaseaza de departe „Valentina” si „Silvia”, doua femei tinere, de o frumusete cu adevarat picturala, seducatoare, însa care ascund sub zambetul abia schitat si în privirea deloc vesela o anume severitate si tristete, un gen de zbatere launtrica ce va ramane, cu siguranta, mereu zavorata în strafundurile sufletului. O nota aparte aici o face „Flora”, aparent un nud, dar de fapt întruparea unei zeite a vietii, a renasterii, cu trasaturi boticelliene evidente.

 În ceea ce priveste portretul biblic, fireste ca figura lui Hristos încoronat cu spini iese în evidenta. Aceasta nu exprima însa nici durerea chinului si umilirii, ci o anume durere nelumeasca, poate nu fizica, ci mai degraba sufleteasca, privind cu tristete catre un destin viitor al omenirii pentru mantuirea careia se jertfeste.

 Aceeasi tristete a sfinteniei se regaseste si în privirile Sfintilor Nicolae, Petru ori ale apostolului nenumit si ale Fecioarei cu Pruncul – toti fiind constienti ca se jertfesc pentru niste fiinte muritoare supuse, mai devreme sau mai tarziu, pacatului. În mod cert, mai mult decat contextul general si simbolistica tabloului, privirea concentreaza cel mai bine ideea de anticipare a sus-invocatului destin viitor al omenirii, care se arata a fi unul tragic. Iar în final putem remarca un detaliu aparte ce tine cumva de tehnica numita a „punerii în abis”. În „Scena biblica” ce prezinta calaul pantecos care tocmai a taiat capul unui sfant, în chipul martirizatului – caci casapul tine în mana capul retezat – recunoastem fara doar si poate portretul artistului însusi!...

ADRIAN-NICOLAE POPESCU