Ati auzit de „jurnalismul galben”?

mari, 15 septembrie 2020

William Randolph Hearst a fost unul dintre cei mai controversati creatori de presa din lume, de numele sau fiind legata aparitia ziarelor de scandal si a stirilor false, cu titluri inselatoare, menite sa induca in eroare cititorii, dar si sa-i determine sa cumpere ziarul fara sa stea pe ganduri.

 Totul a inceput in a doua jumatate a secolului XIX, cand tanarul Hearst a primit mostenire de la tatal sau, un miner devenit milionar si apoi senator al SUA, ziarul San Francisco Examiner. Mai tarziu, el va achizitiona publicatia New York Journal si va intra intr-o concurenta acerba cu New York World, ziarul condus de Joseph Pulitzer.

 Se nastea astfel ceea ce va fi numit „jurnalismul galben”, un tip de presa care nu respecta niciunul dintre principiile deontologice ale „celei de-a patra puteri din stat”. Istoricul american Frank Luther Mott a studiat acest fenomen si i-a dedicat numeroase carti si articole.

 El a ajuns la concluzia ca jurnalismul galben era definit de cinci caracteristici majore: titluri infricosatoare, cu litere mari, adesea la stiri care erau, de fapt, banale; folosirea extinsa a imaginilor sau desenelor fanteziste; folosirea de interviuri inventate, titluri inselatoare, afirmatii pseudostiintifice, dar in aparenta credibile si o parada de false cunostinte de la autoinitulati experti; accentul pus pe suplimentele color de duminica; simpatia evidenta afisata pentru „proscrisii” aflati in lupta cu „Sistemul”.

 Bazandu-se pe aceste principii dubioase, Hearst a putut crea in curand o retea de aproape 30 de publicatii in toata America, ajungand in final sa detina cele mai difuzate ziare de stiri din lume. Singura calitate a unei stiri, considera el, era caracterul ei de senzatie. Si ce putea fi mai senzational si mai incitant pentru cititori decat un razboi?

 Asadar, cand cubanezii au lansat lupta pentru independenta fata de Spania, in februarie 1895, represiunea lansata de spanioli a fost mult exagerata de ziarele lui Hearst, care au inceput sa exercite presiuni asupra guvernului american pentru intrarea intr-un razboi cu Spania. In 1897, patronul l-a trimis pe jurnalistul Frederic Remington la Havana, dandu-i instructiuni sa ilustreze cat mai „pregnant” tensiunile existente. Dar telegrama primita de la acesta l-a dezamagit: „Aici totul e linistit. Nu sunt probleme. Nu va fi niciun razboi. As vrea sa ma intorc.”

 Hearst s-a enervat si i-a telegrafiat: „Ramai acolo. Livreaza-mi poze si eu voi livra razboiul.” Ceea ce in cele din urma s-a si intamplat, guvernul fiind nevoit sa tina cont de vointa opiniei publice, starnite de falsele articole publicate de concernul lui Hearst. Moartea mamei acestuia, Phoebe, in 1919, i-a sporit considerabil averea, Hearst devenind mogulul incontestabil al presei americane si lansand un nou tip de a face presa, rezumat de butada „sa scoti pe un ziar fara sa-i faci o reclama agresiva este ca si cum i-ai face cu ochiul unei fete pe intuneric: bine intentionat, dar ineficient”.

 Ironia sortii a facut ca singura fata caruia Hearst i-a facut cu ochiul sa fie extrem de eficienta: starleta la Hollywood si dansatoare intr-un club rau famat, Marion Davies l-a intalnit pe Hearst in 1917 si nu i-a mai dat drumul. Pentru ea, bogatul patron a cumparat castelul Sf. Donat din Tara Galilor, despre care dramaturgul George Bernard Shaw spunea: „Un asemenea castel ar fi construit Dumnezeu, daca ar fi avut bani.”

 In 1941, tanarul regizor Orson Welles a lansat „Cetateanul Kane”, o biografie evidenta a lui Hearst, desi acesta nu era nominalizat. Clocotind de ura pentru felul cum fusese portretizat – ca un personaj egoist si cinic – mogulul a facut tot posibilul sa stanjeneasca difuzarea filmului, dar in zadar.

 Peste sase ani, el se va retrage din viata publica intr-o luxoasa pensiune din Beverly Hills, unde va muri in 1951, la 88 de ani, lasand in urma o avere de miliarde si una dintre cele mai nocive mosteniri pentru presa secolului XX.

GABRIEL TUDOR