Cea mai „verde” spiritualitate

luni, 09 noiembrie 2020

Sintoismul este un cult politeist care venereaza fortele ce anima natura. Practicat de majoritatea japonezilor, el a fost creat pentru a unifica diferitele credinte antice si a le deosebi de budismul chinez.

Un credincios, mai multe religii

 Inclinat cu umilinta in fata unui copac, un adept al sintoismului roaga un kami (zeu) al padurii sa ii permita sa taie lemne din ea pentru a se incalzi. Asa ar putea arata, ca un cliseu al sintoismului, „calea zeilor” – o credinta japoneza animista si politeista, asimilata deseori cu un cult al naturii.

 Acest amestec (oarecum ciudat pentru noi) de mituri si de traditii se afla la antipozii conceptiilor occidentale. De exemplu, adeptii nu sunt subordonati exclusiv unui cult; ei pot fi budisti in contextul unei inmormantari, crestini in ceea ce priveste cununia religioasa in biserica, revenind apoi la sintoism pentru o ceremonie intr-un sanctuar.

 Aceasta realitate – sa zicem – atipica explica si de ce peste 100 de milioane de japonezi se declara sintoisti si cam tot atatia budisti, in timp ce Tara Soarelui-Rasare numara aproximativ 127 de milioane de locuitori, in total!

Descendenti din... Soare

 O particularitate interesanta a sintoismului o constituie faptul ca acesta nu se bazeaza pe o dogma stricta, iar preotii sai dau foarte putine sfaturi spirituale, ei ocupandu-se mai mult de sanctuare si de ceremonii. Faptul de a gandi intr-un fel sau altul este secundar; mult mai importanta pare a fi practicarea anumitor ritualuri.

 Intre acestea, pe o pozitie importanta se situeaza procesiunile anuale in cadrul carora sunt purtate pe strazi marionete care ii infatiseaza pe sus-mentionatii kami. Aceste miriade de divinitati, foarte probabil mostenite din credintele agrare antice, hranesc si ajuta in evolutie natura, indivizii, sentimentele. Tot ce poate fi gandit sau trait este asociat cu diferiti kami, ideea calauzitoare constand in a vietui in armonie cu acestia.

 Inainte de secolul al VIII-lea, credintele erau risipite si divergente. De aceea, s-au structurat intr-o religie atunci cand japonezii au dorit sa le deosebeasca de budismul chinez.
    Majoritatea miturilor au fost compilate in doua lucrari menite sa relateze istoria tarii: „Kojiki” (anul 712) si „Nihon Shoki” (720). Familiei imperiale din epoca, de pilda, i se stabilea o filiatie directa cu Amaterasu, zeita Soarelui – mama fondatorului mitic al Japoniei – in scopul legitimarii dinastiei respective.

 In secolele care au urmat, sintoismul s-a amestecat cu religiile si filosofiile Asiei si chiar cu crestinismul, pana la aparitia unei miscari nationaliste de revolta in secolele 19-20. Mai mult, un sintoism de stat menit sa incarneze identitatea culturala nipona a fost instaurat intre anii 1868 si 1945.

 Astazi, persista traditiile, cand, de pilda, parintii isi prezinta nou-nascutul la sanctuarul local. Nu exista insa si o pasiune religioasa: japonezii cred astazi in zei mai putin decat cred occidentalii. Pentru ca, in spiritul atasamentului fata de natura verde si de entitatile care o reprezinta, totul se poate concentra intr-o sanatoasa idee (de sorginte europeana, de aceasta data): respectand anumite obiceiuri, nu avem nimic de pierdut, ci mai degraba totul de castigat!

ADRIAN-NICOLAE POPESCU