„Complexul Napoleon”, o creatie a caricaturistilor britanici

mari, 28 ianuarie 2020

Unul dintre cele mai usor de recunoscut simboluri culturale ale epocii moderne este figura „micului Napoleon”, scund si agresiv, cu mana dreapta varata in tunica si privind inainte cu manie. Presupusa lui statura liliputana si temperamentul infierbantat au inspirat sintagma „complexul Napoleon”, o credinta populara, dar certificata si de multi psihologi, care afirma ca barbatii scunzi tind sa compenseze inaltimea redusa printr-un comportament dominant si violent. Dar a fost intr-adevar Napoleon un barbat scund? De fapt, mult mai probabil el avea o inaltime aproape medie pentru vremea in care a trait.

 Potrivit masuratorilor in sistemul pre-metric francez, el avea o inaltime de 5 picioare si 2 inci sau chiar mai mult – stim asta din trei surse credibile: valetul lui, Constant, generalul Gourgaud si medicul personal, Francesco Antommarchi. Cifra a fost preluata de presa engleza, care s-a grabit sa-l ironizeze pe „micul caporal”, intrucava firesc, daca ne gandim ca in sistemul metric anglo-saxon, 5 picioare si 2 inci inseamna abia 157,5 cm.

 Or, la inaltimea asta, un barbat nu este chiar asa impozant... Ceea ce englezii, vajnicii inamici ai lui Napoleon, nu au luat in calcul (ori poate au luat, dar nu i-a interesat!) este faptul ca in sistemul pre-metric francez un inci nu insemna 2,54 cm, ca in sistemul numit „imperial”, folosit si astazi in tari precum Marea Britanie sau Statele Unite, ci 2,7 cm. Ceea ce, aplicand sistemul metric, da o inaltime de aproape 1,70 cm. Adica, doar cu un inci mai putin decat inaltimea barbatilor de la inceputul secolului XIX. Evident, britanicii nu s-au grabit sa faca masuratorile de rigoare inainte de a-l incondeia pe „monstrul corsican”, ci l-au caricaturizat drept un pitic recalcitrant si agresiv.

 Cel caruia i se datoreaza sintagma „complexul Napoleon” pare sa fi fost caricaturistul britanic James Gillray (1756-1815), ale carui desene, publicate in marile ziare britanice, au fost atat de populare si de influente, incat, spre sfarsitul vietii, insusi Napoleon afirma ca „Gillray a facut mai mult pentru a-mi aduce caderea decat toate armatele combinate ale Europei”.

 La inceput, Gillray l-a satirizat pe Napoleon ca pe un personaj tantos si agresiv, dar nu neaparat scund. Abia in 1803 el publica o caricatura devenita celebra, „Micul Boney intr-o criza de nervi”, care-l infatiseaza pe Napoleon urland la lordul Whitworth, ambasadorul britanic, in cadrul unei scene petrecute in realitate, pe 14 martie 1803, cu prilejul unei re-ceptii la palatul Tuilleries.

 Pentru a sublinia diferenta de prestanta dintre calmul demnitar britanic si agitatul Bonaparte, caricaturistul a recurs la un truc, facandu-l pe viitorul imparat mult mai scund decat partenerul sau de discutie – desi in realitate erau, se pare, de inaltimi aproape egale. Imaginea, ca si porecla de „Micul Boney” (termen care in engleza s-ar traduce prin „ciolanosul” sau „sfrijitul” – desi Napoleon incepuse deja sa se ingrase!) a prins de minune la publicul britanic, raspandindu-se in intreaga Europa.

 Au urmat si alte caricaturi, toate infatisandu-l pe Napoleon ca pe un pitic isteric si trufas. Reactia conducatorului Frantei n-a intarziat sa apara: Bonaparte a inceput sa trimita un val de depese diplomatice peste Canalul Manecii, solicitand imperativ guvernului britanic sa-si cenzureze presa „obraznica si mincinoasa”.

 De prisos sa spunem, ministrii britanici l-au ignorat cu desavarsire, iar porecla „micul Napoleon” a prins peste secole, demonstrand, o data in plus, ca in fata umorului si ironiei, chiar si cei mai puternici oameni ai istoriei trebuie sa se recunoasca invinsi.

GABRIEL TUDOR