Calatorie in „Lumea de Dincolo”

joi, 30 ianuarie 2020

Am scris recent, in aceasta pagina, despre plecarea in Tahiti, in anul 1891, a marelui pictor francez Paul Gauguin, moment de referinta pentru viata si cariera sa artistica, precum si pentru istoria picturii universale. Am numit acea calatorie „intoarcerea acasa”, pe baza unor detalii biografice: mama lui Gauguin s-a nascut pe tarmul Pacificului, iar tatal sau a murit acolo.

 Totusi, este vorba despre mult mai mult: uneori, despre sfarsitul pamantesc al unui om se spune, metaforic, ca defunctul „s-a intors acasa”. Ce poate insemna acest „acasa” nimeni nu poate pretinde ca stie. Tot metaforic, putem spune ca el a plecat sa-si intalneasca stramosii, adica spiritele lor, ori ca s-a transformat in acel nemuritor praf de stele vesnic calator prin infinit.

 Am facut aceasta introducere pentru a evoca un moment absolut tulburator din perioada petrecuta de Gauguin in Tahiti, un paradox straniu facand ca aici el sa picteze capodopera intitulata, destul de ciudat, cu evocarea marilor intrebari retorice ale filosofiei si religiei: „De unde venim? Cine suntem? Incotro mergem?” Si aceasta – fapt putin cunoscut de public – in urma unei tentative de sinucidere, in cursul celei de-a doua reveniri pe taramurile exotice, mai precis in iarna dintre anii 1897 si 1898.

 Contextul a fost insa unul foarte complex si inca genereaza controverse. Aici, el a cunoscut-o pe Teha’amana, numita si Tehura, o fata nativa din Rarotonga (Insulele Cook), in varsta de numai 13 ani. Artistul de 43 de ani a avut o relatie cu ea, motiv pentru care a fost criticat  ca a fost pedofil. In acelasi timp insa, acum a avut cea mai prolifica perioada artistica, pictand 70 de tablouri in numai cateva luni.

 Dupa anii de fericire, au venit totusi mari probleme administrative si personale, moartea fiicei sale Aline, in 1897, dandu-i lovitura de gratie. Cu sanatatea ruinata, profund deprimat, a incercat sa se otraveasca cu arsenic, dar tentativa a esuat. A fost atunci obligat sa isi vanda numeroase tablouri, pentru a-si procura morfina ce ii potolea durerile pricinuite de ranile la picioare, nevindecate din 1894, iar cu putin timp inainte de plecarea din Tahiti s-a imbolnavit de sifilis...

 Fara doar si poate, toate aceste rascoliri ale sufletului i-au inspirat lucrarea care il reprezinta cel mai bine, un tablou monumental, ulei pe panza, de 131,9 cm inaltime si 374,6 cm lungime. Asadar – „De unde venim? Cine suntem? Incotro mergem?” Atat semnificatia imaginii in sine, cat si cea a titlului continua sa divizeze expertii. La vremea respectiva, Gauguin i-a trimis lucrarea prietenului sau Georges-Daniel de Monfreid si a fost vanduta ulterior de comerciantul de arta Ambroise Vollard unui colectionar din Bordeaux pe nume Gabriel Frizeau, in 1901. Reaparut pe piata in 1913, tabloul a trecut prin Danemarca si Germania, iar din 1936 se afla in proprietatea Muzeului de Arte Frumoase din Boston.

 Pictura „se citeste” de la dreapta la stanga. Femeile tinere si copilul culcat, din partea dreapta, ar semnifica inceputurile vietii, numai ca personajele respective par a se gandi la ceva sau viseaza cu ochii deschisi, adica sunt inactive. Partea centrala ilustreaza in schimb activitatea omului in plina maturitate, culesul fructelor, deci procurarea hranei fiind o preocupare de baza. In stanga, batrana asezata nu ar putea simboliza decat asteptarea sfarsitului pamantesc, iar pasarea alba cu soparla in gheare, aproape dificil de observat de prima data, ar incifra de fapt un detaliu important al existentei umane – zadarnicia cuvintelor.

 Inca un element esential, idolul albastru din planul secund ar reprezenta, potrivit expertilor, ceea ce chiar Paul Gauguin numea „Lumea de Dincolo”. O lume tainica, niciodata atinsa de vreun muritor, dar din care se pot naste mesaje magice si profunde.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU