Bolile regelui Henric al VIII-lea al Angliei

Unul dintre cei mai controversati suverani ai istoriei, considerat de istorici fie un vizionar, fie un scelerat, a avut un comportament diferit de-a lungul indelungatei sale domnii, de aproape 40 de ani.

 Daca la inceput tanarul Henric s-a dovedit un lider capabil, tolerant si intelept, spre sfarsitul regimului sau se transformase deja intr-un tiran sadic si paranoic, care vedea in jur numai comploturi. Se pare ca bolile si chiar si spaima de boli au contribuit enorm la aceasta metamorfoza.

 La 10 ani, Henric fusese martor la disparitia subita a fratelui sau mai mare, Arthur, rapus de o boala necunoscuta la doar sase luni de la casatoria cu printesa spaniola Caterina de Aragon. De atunci, el a devenit de-a dreptul obsedat de boli – si poate nu e de mirare, intr-o epoca in care tifosul, dizenteria, gripa si alte maladii faceau ravagii. De altfel, Henric supravietuise unui acces de variola si avea frecvent crize de malarie.

 Nu-i de mirare ca, atunci cand va deveni rege, echipe intregi de medici mergeau inaintea lui, cand urma sa faca vreo vizita, spre a face veritabile „anchete epidemiologice” si a se asigura ca aceia cu care trebuia sa se intalneasca erau sanatosi tun. Rodul acestei spaime de boli a regelui a fost Colegiul Regal al Medicilor, institutie pe care Henric a infiintat-o in 1518 si care va reglementa licentierea doctorilor si practicantilor medicinei.

 Dar, in ciuda temerii sale fata de boli, Henric nu a dovedit nici-o teama in privinta accidentelor. Asa se face ca in 1534, cand avea 32 de ani, regele a fost serios ranit intr-un turnir, lancea adversarului lovindu-l deasupra ochiului drept, fapt care-i va cauza migrene severe pentru tot restul vietii.

 Un incident si mai grav s-a petrecut 12 ani mai tarziu, cand regele, purtand armura completa, a fost aruncat de pe cal tot in timpul unui turnir. Calul s-a prabusit peste el si doua ore Henric a ramas inconstient, facandu-i pe multi sa creada ca murise. Suveranul englez nu si-a mai revenit niciodata pe deplin de pe urma acestor socuri si oamenii de stiinta moderni au presupus ca ele au provocat si traumatisme cerebrale ireversibile, care ar putea explica izbucnirile violente de furie ale regelui, devenite tot mai frecvente pe masura ce acesta imbatranea.

 O alta problema medicala care l-a afectat pe Henric pare sa fi fost de natura genetica: potrivit savantilor, el ar fi suferit o bizara afectiune neurologica, numita „sindromul McLeod” si avea un antigen Kell pozitiv, o grupa rara de sange, intalnita la doar 10% din populatie. Daca Henric era Kell pozitiv si sotiile sale Kell negativ, corpul acestora formau anticorpi si atacau fatal eventualii fetusi.

 Primele sotii, Anne Boleyn si Jane Seymour (care i-au daruit regelui o fiica, Elisabeta, respectiv un fiu, Eduard), nu au fost afectate, in schimb celelalate, Anne de Cleves, Catherine Howard si Catherine Parr au avut numai avorturi spontane, in ultima parte a sarcinii. Medicii suspecteaza ca Henric ar fi suferit si de o serie intreaga de alte boli, ca sindromul Cushing, diabet si chiar sifilis.

 Oricare ar fi fost afectiunile care-l macinau, este clar ca starea lui de sanatate s-a agravat de la an la an. Vederea ii slabea, disfunctiile sexuale erau tot mai evidente, durerile de cap i se agravau, iar schimbarile de stare l-au transformat intr-un individ imprevizibil.

 El a cautat sa-si gaseasca un confort in mancare, fapt care nu a facut decat sa-i agraveze situatia. In ianuarie 1547, cand a murit, la doar 55 de ani, avea aproape 200 kilograme si trebuia ridicat pe cal cu o macara speciala si deplasat prin palat cu un scaun urias.

GABRIEL TUDOR