Imblanzitorii de paianjeni

joi, 13 februarie 2020

Una dintre nevertebratele cele mai inteligente este paianjenul, despre care se spune ca poate fi chiar educabil. Exista in acest sens destul de multe dovezi concrete, oricat ar parea ele de fanteziste.

Prietenul academicianului

 Inteligenta paianjenului il determina, de exemplu, sa evite confruntarea cu orice alta vietate care pare a-i fi un potential inamic (un dusman mai puternic decat el, fiindca altfel mica arahnida nu da inapoi in fata unuia de forta comparabila cu a lui) si, in schimb, sa se apropie de un prieten, fata de care stie sa-si manifeste increderea in masura in care acesta o merita, dar si nemultumirea daca celalalt nu se indreapta spre el cu loialitatea indreptatita la care se asteapta in schimbul propriului sau comportament.

 Pare o exagerare, insa vom vedea ca aceasta uluitoare inteligenta chiar exista, ba chiar, poate, si mai dezvoltata decat indraznim sa o recunoastem, in pofida probelor evidente.

 In veacul al XVII-lea, scriitorul Paul Pellisson, care activa in cadrul Academiei Franceze, a manifestat o rabdare de invidiat in studierea comportamentului unui paianjen pe care il „adoptase”, iar munca sa a dat roade incredibile. Dupa mai multe incercari nereusite, el a avut marea satisfactie sa-si vada prietenul cat unghia de mare alergand la primul sau semnal, coborand pe genunchii sai, pe mana, chiar de s-ar fi aflat in celalalt capat al camerei, pentru a-si primi prada ce i se oferea. Apoi, se intorcea spre locsorul sau fara graba, ca pentru a-si arata increderea deplina in protectorul uman.

Ranit in amorul propriu

 Ciudata, dar fascinanta pasiune a lui Pellisson nu a fost singura consemnata in acest sens. Desi se stie ca, in general, femeile au oroare (si) de paianjeni, se citeaza cazul unei doamne care a reusit sa castige increderea unei intregi colonii de paianjeni ce-si aveau locuinta intr-o zona a casei sale.

 Ganganiile ajunsesera parca sa se bucure nespus la aparitia stapanei ad-hoc, pentru acelasi motiv: primirea hranei. Astfel, intreg grupul se grabea in intampinarea ei cand intra in incapere, fiindca stiau ca vor primi de la ea mult-asteptata prada.

 Un reflex pavlovian, vor spune multi, evocand binecunoscutele experiente ale savantului rus. Numai ca acolo era vorba despre un caine, deci un mamifer dotat cu un anumit nivel de inteligenta, pe cand in cazul de fata avem de-a face cu niste fiinte minuscule, pe care de cele mai multe ori le strivim fara mila.

 Si mai uluitor e „amuzamentul” unui anume dr. Moschken din Leipzig, care a inceput prin a imblanzi (folosind tot momeala mustelor) un paianjen bine hranit. Treptat, i le-a oferit nu punandu-le pe panza vigilent supravegheata de acesta, ci oferindu-i-le cu o penseta si astfel castigandu-i increderea. A mers mai departe, luandu-i festinul din fata, dupa ce i-l oferise ca de obicei, ceea ce l-a „suparat” pe paianjen, astfel ca data urmatoare, cand i-a intins iarasi musca, acesta nici nu s-a clintit din locul sau.

 Doctorul a repetat cinica sa idee si a observat cum camaradul sau chiar se suparase, caci nu a mai iesit din cuibul lui. Dupa trei zile, si panza-capcana era goala, insa paianjenul nu a venit sa-si primeasca hrana. Ba, mai mult, el si-a distrus cuibul si s-a mutat in alt colt al camerei, in singuratate. O dovada de... amor propriu exacerbat? Mai degraba, una de inteligenta animala superioara uneori celei umane!

ADRIAN-NICOLAE POPESCU