Intotdeauna, natura viseaza in culori

 „Langa albine, esti mai aproape de Dumnezeu!” spune Paula Pauna, propunandu-ne totodata un gen de extensie a acestei afirmatii: la pasari si arbori, la case si oameni, la rauri molcome si zapezi, dar mai ales la flori si lumina.

 Universul intreg, cel pe care il cunoastem cu totii, dar pe care multi nu-l vad, el este cel prezent in fiecare coltisor din imaginile zugravite in acuarela de acest om cu sufletul de o sensibilitate aproape anacronica.

 De fapt, Paula Pauna nu este artist plastic de profesie, ci cadru didactic. Preda fizica la un liceu din Slatina: un domeniu care nu are in comun cu pasiunea sa si cu celelalte preocupari de suflet din timpul liber – albinaritul si gradinaritul – decat acea alcatuire intrinseca indispensabila existentei oricarui lucru din lume si care stabileste in toate un echilibru si o frumusete care dainuie de la inceputurile a ceea ce nu are inceput si nici sfarsit.

 Putem sa-i spunem Univers cosmic sau Univers uman, putem sa-i spunem Dumnezeu ori Natura, insa este evident ca aceasta dreapta masura in toate nu lipseste nici in firul de praf, nici in stanca muntelui, nici in roua efemera, nici in talazurile marii, e pretutindeni. Pictorita (caci despre creatiile sale in acuarela vorbim aici) se pricepe de minune sa scoata la iveala grauntele de diamant ascuns in bulgarele de piatra, la fel cum Michelangelo afirma ca nu el sculpteaza dumnezeieste, ci nu face altceva decat sa ia un bloc de marmura si sa inlature bucatelele de prisos din el, aducand astfel la lumina capodoperele sale nepretuite.

 In imaginile pe care le picteaza, Paula Pauna pare totusi ca nu are de inlaturat ceva anume, chiar daca putem presupune asa ceva: personajul uman lipseste in cea mai mare parte din aceste tablouri, cel care intruneste calitatile potrivite pentru a sta in mijlocul elementelor naturii eterne fiind copilul.

 Un copil inocent, care pesemne zambeste tainic unei inchipuiri de basm a fanteziei sale, un copil uimit de frumusetea simpla si profunda a unui brad care il cheama la visare ori de mangaierea blanda pe apele privirii sale venita dinspre albul pur al ulitei de sat acoperite de nameti. Asadar, artista nu elimina vreun intrus abatut in calea privirii, ci aduna laolalta, intr-o structura surprinzator de logica si coerenta, micile piese de puzzle descoperite, ca fragmente de miracol al vietii, in preajma sa si pana departe, acolo unde ochii ating cerul si unde dor de nemarginire.

 Ca o figura de stil, am putea spune ca infinita cascada de flori si soare din tablourile Paulei Pauna contureaza silueta himerica a „visului unei nopti de vara”, pe cand – in mod paradoxal, la fel de calde si mangaietoare – zapezile epopeice si balta inghetata, strapunse fascinant de pasarile care nu renunta la a-si etala penajul si a-si raspandi in aerul tare zarva vesela, se insinueaza intr-un la fel de adormitor „vis al unei nopti de iarna”.

 Iar firul rosu ce uneste toate aceste minuni reale, autentice il reprezinta cascada cromatica revarsata cu generozitate chiar si in tabloul de iarna. Pentru ca intotdeauna florile isi viseaza in culori deschiderea catre lumina si intotdeauna natura viseaza in cele mai aprinse culori.

 Daca Paula Pauna surprinde privitorul prin asezarea pe chipul pur al diluviului hibernal a unor mici pasari cu penaj de o frumusete paradisiaca, acest element sugereaza in fond tocmai acea normalitate, echilibrul natural al lumii, pentru ca in somnul letargic exista o tresarire de viata si un licar de lumina.

 In memoria culturala a omenirii exista, printre altele, o relatare poate anecdotica, dar absolut seducatoare, despre Franz Liszt. La primele intalniri „de lucru” cu orchestra pe care urma sa o dirijeze, marele muzician i-a surprins pe instrumentisti cerandu-le ca intr-un pasaj muzical sa puna mai mult mov, sa atenueze cumva rozul, sa accentueze albastrul si asa mai departe. Un astfel de sincretism dintre armoniile muzicale, cele coloristice si cele ale vibratiilor spiritului uman regasim cumva si in creatiile Paulei Pauna.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU