Batalia de la Adrianopole: cand trufia se impleteste cu prostia

luni, 08 februarie 2021

Desfasurata pe 9 august 378, batalia de la Adrianopole se numara printre cele mai grele infrangeri suferite vreodata de o armata romana. Pierderile, estimate la peste 10.000 de morti, sunt comparabile cu cele suferite de romani la Cannae (216 i.e.n.) si Carrhae (53 i.e.n.).

 Pe de o parte, s-au infruntat in lupta ostrogotii si vizigotii aflati sub conducerea lui Fritigern, iar pe de alta, legiunile romane conduse de nepopularul imparat Valens (a domnit intre 364 si 378). Infrangerea dezastruoasa a creat un efect de domino care va aduce in final declinul si prabusirea Imperiului Roman de Apus. Ostilitatile dintre goti si romani s-au produs dupa ce, pentru o vreme, cele doua neamuri se aflasera in relatii pasnice.

 Impinsi de huni, vizigotii, numarand peste 200.000 de oameni, au traversat in 376 Dunarea, stabilindu-se in Tracia. Romanii au fost fortati sa faca o alianta cu ei contra hunilor si au inceput sa recruteze chiar soldati vizigoti ca unitati de intarire a legiunilor. Dar conditiile impuse de romani au fost tot mai grele si de neacceptat – vizigotii trebuiau sa-si ofere copiii drept sclavi si sa predea toate armele atunci cand s-a incheiat un armistitiu cu hunii.

 Peste toate acestea s-a suprapus o foamete cumplita si, manati de teama ca intreaga populatie va pieri de inanitie, Fritigern si celelalte capetenii s-au razvratit contra romanilor si au inceput sa prade imperiul.

 Valens, care lupta pe atunci in Rasarit, contra persilor, s-a intors rapid in Europa. Planul era ca el sa astepte langa Constantinopol sosirea grosului ostirii romane, aflata in Apus, sub conducerea nepotului sau, Gratian.

 Dar, afland din surse dubioase ca gotii nu aveau mai mult de 10.000 de soldati sub arme, trufasul Valens a decis sa atace singur, pentru a nu fi nevoit sa imparta laurii victoriei cu Gratian. Ceea ce nu ii spusesera sursele imparatului era ca in tabara gotilor se aflau, intr-adevar, 10.000 de oameni, dar erau doar infanteristii.

 Cavaleria, numarand alti 10.000 de soldati, se afla in expeditii de jaf, risipita prin toata regiunea. Armata lui Valens nu numara, potrivit istoricilor moderni, mai mult de 15.000 de oameni. In noaptea premergatoare luptei, gotii au trimis cu propuneri de pace un preot crestin la Valens, dar suveranul roman, care apartinea ramurii ariene a crestinismului, l-a alungat pe preot, adept al doctrinei crestine traditionale.

 Fritigern a mai trimis doi soli sa propuna un armistitiu, promitand ca se va retrage si cerand negocieri, dar Valens a fost de neinduplecat. De fapt, capetenia vizigota voia sa traga de timp, pentru a permite reintoarcea calaretilor sai. Plus de asta, Fritigern se mai bizuia pe un aliat: necrutatorul soare de august. Romanii urmau sa lupte dupa un mars de 20 km facut in ziua precedenta, deci erau obositi, flamanzi si cu gaturile mistuite de sete si arsita.

 Gotii aveau tabara formata dintr-un cerc perfect de carute, in interiorul caruia isi asezasera femeile si copii. Romanii au atacat si au fost respinsi in cateva randuri, dar, chiar cand se parea ca vor strapunge defensiva, au fost luati prin surprindere, din spate, de hoardele calare ale vizigotilor, insotite de detasamente alane si... hune.

 Inconjurata, armata romana a fost macelarita pana la caderea serii; soarta lui Valens ramane necunoscuta. Dupa unele surse, ar fi reusit sa fuga de pe campul de lupta, refugiindu-se intr-o ferma din apropiere, care a fost insa arsa de goti. Dupa altele, ar fi fost ranit mortal de o sageata si si-a dat ultima suflare inainte de sfarsitul zilei. In orice caz, trupul lui nu a mai fost niciodata gasit.

GABRIEL TUDOR