„Sfidarea” apelor

Aswan (Egipt, pe Nil), Cele-Trei-Stramtori (China), Nurek (Tadjikistan – 300 metri inaltime), Tibi (Spania) – iata numai o foarte mica parte din barajele cele mai cunoscute in lume. Evolutia fulminanta a stiintelor moderne, dezvoltarea fabuloasa a ingineriei constructiilor hidrologice au asezat pe harta lumii de azi repere incredibile in domeniu.

 Asezarea in calea apelor a unor bariere artificiale pare o utopie sau cel putin o cutezanta permisa cumva numai contemporaneitatii, dar, sunt la mijloc milenii ce ne despart de cele mai vechi realizari de acest fel.

 Putem gasi in unele locuri – nu vestigii ruinate, nu adnotari in cronici stravechi, ci baraje care si-au pastrat macar partial functionalitatea initiala, dar napadite de vegetatie salbatica, invechite intre spinarile muntilor si mai cu seama parasite in pulberea uitarii oamenilor care le-au creat candva.

Memorii antediluviene

 In jurul anilor 2900 i.Hr., faraonul Menes, fondatorul primei dinastii egiptene, a deviat imensul fluviu Nil, la Koseish, pentru a construi capitala imperiului sau la Memphis, in spatele zidirilor ce-l puneau la adapost de revarsarile devastatoare ale acestuia. Se considera ca digul de piatra nu era mai inalt de 15 metri si lung de 450 de metri, insa el constituie marturia ca omul a crezut pe deplin in structura creata de el insusi pentru a infrunta asediul cumplit al apelor.

 Barajul Ma’rib, construit in anul 750 i.Hr., este considerat una dintre cele mai importante investitii din perioada antica. Avand o lungime de 600 de metri, dotat cu canale, porti si cai de varsare a transformat Yemenul antic intr-o oaza fertila, functionand pana in anul 600 d.Hr.

 Mai apoi, a trebuit sa treaca milenii pentru edificarea unor asemenea structuri, concepute si temeinic dimensionate pe baza unor cunostinte foarte riguroase si respectand caracteristicile geologice si insusirile materialelor utilizate.

Inginerie de top, veche de mii de ani

 Traditia construirii de baraje a continuat, trecand prin perioadele dinastiilor persane succesive, pana la Sassanizi, dintre care s-a remarcat regele Shapur I (239-272). Acesta l-a capturat pe imparatul roman Valerian, impreuna cu puternica sa armata de circa 70.000 de osteni, in urma bataliei de la Edessa, din primavara anului 260, barbatii fiind folositi apoi ca mana de lucru ieftina si in parte calificata, pentru imbunatatirea sistemului de irigatii de la Khuzestan (Iran).

 De altfel luptatorii romani erau renumiti pentru constructiile realizate in multe zone cucerite. Tot sub Valerian, ei au realizat „Podul lui Cezar” (Band-e Kaisar) in Shushtan (Iran), primul pod cu arcuri romane care a combinat rolul de legatura intre cele doua maluri ale unui rau cu cel de baraj.

 Un alt pod-baraj remarcabil, Band-e Mizan, a fost construit de romani pe raul Karun (Iran), in decursul aproximativ a 3-7 ani, in secolul al III-lea d.Hr., dar sistemul hidraulic istoric din zona dateaza din secolul al V-lea i.Hr. Lung de 550 de metri, el a fost realizat din zidarie de moloz, are pardoseli acoperite cu blocuri de piatra chituite cu mortar de var si fixate cu dibluri de fier. Iar ceea ce ii surprinde pe experti este faptul ca rezista si in zilele noastre: o retea de poduri de dig, diguri, canale de apa, mori de apa, rauri si santuri, precum si un castel care a reprezentat centrul de control al functionarii sistemului.

 Barajul Proserpina (Spania) a fost construit de catre inginerii romani pentru aprovizionarea cu apa a orasului Augusta Emenita (astazi Merida) in secolul II d.Hr. Cu o lungime de peste 400 de metri si o inaltime de 12 metri, barajul a fost ridicat din pamant, acoperit de caramizi si sustinut de contraforturi. Uimitor este faptul ca aceasta constructie antica este folosita si in zilele noastre de catre fermierii din regiune care utilizeaza apa pentru recolte.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU