Fascinatia picturii pe pânza de paianjen

joi, 21 octombrie 2021

„Arta este rostirea tainei prin taina” – afirma unul dintre marii pictori ai secolului trecut, „bizarul” abstractionist Wassili Kandinsky. In materie de inventie in domeniul artelor plastice, nu este deloc exagerat sa consideram ca numerosi creatori – de la artisti de geniu, precum Da Vinci si Michelangelo, pâna la mii de anonimi – pot fi asezati alaturi de marii inventatori care s-au afirmat in stiinte si tehnologii.

Veacuri de „alchimie” estetica

 Cine ar crede astazi ca firele delicate, fine si matasoase ale pânzei de paianjen ar putea fi tesute intr-o pânza suficient de puternica pentru a rezista atingerii si manipularilor mai mult ori mai putin „energice” ale pensulei si ale celorlalte unelte folosite de pictori?

 Probabil nu mai mult de o suta de picturi care supravietuiesc astazi in muzee si in mâinile colectionarilor privati marturisesc despre acest mestesug incredibil de ingenios, aproape dureros si consumator de mult timp, pe care calugarii austrieci din Alpii tirolezi il practicau inca in secolul al XVI-lea.

 Pictura pe pânza de paianjen este aplicata pe tesaturi realizate din pânza de paianjen sau din matase de la coconul unor omizi. Pânzele de paianjen sunt colectate din salbaticie si se lucreaza cu mare grija sa indeparteze crengutele, fragmentele de insecte, excrementele de paianjen etc. care sunt prinse si incurcate in pânza.

 Dupa curatarea atenta a pânzelor, acestea sunt intinse peste un carton, pentru a forma o pânza subtire. Peste aceasta pânza se aplica un strat de lapte diluat, pentru a da o rezistenta mai mare suportului ulterior. Pânza este acum gata de pictat, desi ramâne inca extrem de fragila: chiar si o lovitura usoara a unui deget poate distruge complet o pictura pe pânza de paianjen.

 Este greu de explicat de ce calugarii s-au straduit atât de mult sa creeze ceva atât de vulnerabil la cea mai mica atingere. Poate ca au incercat sa-si exprime devotiunea spirituala si rabdarea neclintita, stapânind cea mai dificila pânza imaginabila. Cu cât erau mai fragile picturile, cu atât erau mai pretuite.

 Merita mentionat faptul ca ei au invatat sa selecteze cele mai potrivite pânze pentru pictura de la câteva specii de paianjeni dintre cele peste 25.000 câte exista. Artistii monahi au folosit o varietate de acuarele opace pentru a crea picturile respective. Dar zonele de fundal au fost lasate nevopsite, astfel incât, atunci când sunt tinute impotriva luminii, figurile par sa pluteasca intr-o ceata opalescenta. Cei mai priceputi mesteri au reusit sa creeze chiar gravuri aplicând numai cantitatea potrivita de presiune pe pânza. Primele picturi pe pânza de paianjen au fost cele ale sfintilor si au atârnat in ferestrele bisericilor si in acele locuri de plimbare, repaus si meditatie ale manastirilor catolice. Pe masura ce tehnicile au devenit mai obisnuite, picturile din pânza de paianjen au inceput sa fie gasite in case si puteau fi cumparate din piete.

 Un artist pe nume Franz Unterberger (1838-1902) din Innsbruck, a angajat alti artisti locali pentru a produce portrete de pânza de paianjen si le-a vândut turistilor. Aceste tablouri de pânza de paianjen au fost exportate in Anglia, America de Nord si Germania in numar semnificativ. Subiectele acestor picturi au devenit, de asemenea, mai diverse. In secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, artistii din Innsbruck au pictat peisaje si scene cu tarani locali, dar si scene din razboaiele de independenta.

Ultima pânza de paianjen

 Nu exista in prezent niciun artist in lume care sa picteze pe pânza de paianjen. In acest domeniu spectaculos si uluitor, ultima artista consacrata a fost Anne Bradsha Clopton din Tennessee, SUA, care a murit in 1956. Ea a descoperit tehnica la sfârsitul anilor 1890 dupa ce a citit despre aceasta intr-o revista când avea doar 11 ani. A inceput sa o practice si in cele din urma a ajuns sa stapâneasca secretele insolitei arte.

 De-a lungul deceniilor, Anne a invatat sa recunoasca speciile de paianjeni care teseau cele mai dense pânze si perioadele anului in care pânzele erau cele mai puternice. Ea si-a dezvoltat, de asemenea, propriile amestecuri de vopsele care sa reziste la intinderea, craparea sau ruperea pânzelor.

 Anne aplica vopseaua in puncte microscopice, folosind o lupa si o pensula cu un singur par (!), umplând cu grija golurile dintre firele individuale de banda. Chiar si cele mai mici lucrari de acest fel numarau mii de asemenea puncte si mult timp pentru a fi finalizate. Din pacate, majoritatea picturilor sale atât de fragile au fost fie pierdute, fie distruse. Unele dintre ele au fost donate dupa moartea ei Muzeului National de Istorie Americana din Washington, DC, altele pot fi vazute la vechea ei casa din Huntsville, Alabama.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU