Povestile de la Catedrala

luni, 13 decembrie 2021

Sa zicem ca la sfarsit de an ar veni vorba despre cea mai importanta aparitie editoriala. As zice fara sa ezit, aparitia la editura Humanitas Fiction, in colectia Raftul Denisei, a romanului Conversatie la Catedrala, un roman scris de romancierul peruan Mario Vargas Llosa (traducere de Mihai Cantuniari).

 Romanul a cunoscut in tara noastra mai multe traduceri, eu l-am citit acum aproape 35 de ani, mai exact in 1988, tiparit la editura Cartea Romaneasca, si mi s-a parut un roman exceptional, alaturi de alt roman al lui, Razboiul sfarsitului lumii, aparut in 1986, tot la CR. Asta era pe vremea cand se statea la coada la librarie pentru o carte semnata de un mare scriitor.

  Ca si in cazul romanului Orasul si Cainii, unde cainii nu erau eternii maidanezi de pe strazile metropolei Lima, ci numele unei gasti de tineri liceeni, Catedrala folosita in titlu de Vargas Llosa nu este locul sacru al reculegerii, unde omul se confrunta cu propria singuratate si reveletie, ci, ironic sau nu, numele unei crasme mizerabile de la periferia Limei anilor ’60, cu mese meschine, cu fum de tigara, cu gesturi si vorbe obscene, locul unde isi petrece timpul liber Santiago Zavala, tanarul ziarist de la cotidianul Cronica, cu toate povestile ei, o catedrala a mizeriei umane, intunecata si rau mirositoare, dar plina de viata in mijlocul unei lumi absurde, in descompunere.

 Citesc acum marturisirea lui Llosa, pe care n-o cunosteam atunci cand citeam aceasta capodopera: „Daca ar trebui sa salvez din foc numai unul dintre romanele mele, acesta ar fi Conversatie la Catedrala”. La peste cincizeci de ani de la publicare, romanul sau are nestirbita inca arhitectura monumentala si maretia unei veritabile catedrale.

 Iata primele randuri ale Conversatiei la Catedrala: Din pragul Cronicii, Santiago priveste Bulevardul Tacna, fara pic de afectiune: automobile, cladiri inegale si decolorate, schelete de anunturi luminoase palpaind in ceata, amiaza cenusie. Cand se-alesese praful din Peru? Un stol de baietandri se strecoara printre masinile oprite la semaforul de pe Wilson, trambitand titlurile ziarelor de dupa-amiaza, si el o ia, incet, spre Colmena. Cu mainile-n buzunare, cu capu-n jos, se indreapta, flancat de multimea trecatorilor, spre Piata San Martín. El era ca Peruul, el, Zavalita, se-alesese praful si de el candva, intr-un moment anume. Gandeste: cand? In fata hotelului Crillón, un caine vine sa-i linga picioarele: si daca esti vreo potaie turbata?, ia mars de-aici. Peru la pamant, Carlitos la pamant, toti daramati. Gandeste: nimic de facut. Vede o coada lunga la statia de autobuze spre Miraflores, traverseaza piata si da de Norwin, hei, fratioare!, la o masa a barului „Zela”, stai jos Zavalita, tinand in mana un pahar cu cocktail chilcano si intinzandu-si picioarele spre lustragiu, fa-te ’ncoa sa cinstim ceva. Nu pare beat inca, Santiago se-asaza si-i face semn lustragiului sa se-ocupe si de pantofii lui. Da, acusica, sefule, gata, sefule, ii facem oglinda sefule.

 Stilul inconfundabil al lui Mario Vargas Llosa.

 Scriitor nascut in 1936 la Arequipa, in Peru, care a copilarit in Bolivia impreuna cu mama si bunicii materni. Intre 1950 si 1952 urmeaza cursurile unei scoli militare din Lima – experienta descrisa in primul sau roman, Orasul si cainii. La 19 ani se casatoreste cu o matusa, Julia Urquidi, provocand un mare scandal in familie, de care divorteaza 9 ani mai tarziu pentru a se recasatori, peste un an cu verisoara lui, Patricia. Intre timp, lucrase in Franta ca profesor de spaniola si jurnalist.

 Calatoreste, preda la universitati din America si Europa, devine scriitor celebru prin forta epica, luciditatea si ironia sa. In anul 2010, Academia Suede-za i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatura. Asta se petrecea inainte ca Nobelul pentru Literatura sa se acorde unui cantaret de muzica folk.

GEORGE CUSNARENCU