Frumusetea socanta

Sintagma ce constituie titlul acestui articol evoca o idee constituita intr-o tulburatoare parabola transfigurata de secole in celebrul mit faustian, folosita relativ frecvent, mai degraba metaforic, in domeniul cat se poate de pragmatic al arhitecturii moderne.

 Daca de la originile omului social a construi insemna a asigura adapost si protectie, treptat, arhitectura s-a transformat intr-o magistrala arta intemeiata pe reguli preponderent divine, aflandu-se intr-o permanenta evolutie si variatie, chiar cu extravagante permise pana la limita iesirii din logica fireasca a stiintelor care – vrand-nevrand – o coordoneaza.

 Un singur exemplu edificator in acest sens ar fi ceea ce putem numi sfidarea gravitatiei sau echilibrul imposibil. Turnul din Pisa reprezinta astfel un „accident” spectaculos, insa incepand din secolul trecut au fost imaginate, proiectate si construite cladiri care, in logica traditionala supusa legilor fizicii, nu ar trebui sa existe!

 Incepand cu Le Corbusier, numele unor arhitecti „uriasi” au depasit identitatea si granitele unui anume teritoriu geografic, devenind practic planetare. In prezent, pe toate continentele exercita o seductie absolut justificata fie si simpla mentionare a catorva cabinete de arhitecti, precum Zaha Hadid, Jean Nouvel, Norman Foster, Franck Gehry, Renzo Piano, Liebeskind, Herzog et De Meuron.

 Proiectele din aceasta categorie nicaieri consemnata, ce ar redefini frumusetea neobisnuita, socanta pana la nebuneasca, a arhitecturii respective se caracterizeaza prin propuneri totalmente indraznete in formele lor imprevizibile, in „ingredientele” utilizate (titan, carbon, sticla si polimeri variati, noile betoane, alaturi de traditionalele caramizi, lemn si piatra naturala).

 Un numar mare din aceste proiecte – cum ar fi Centrul Pompidou din Metz – sunt lucrate pe calculatoare si prin modelizare, conferind constructiilor calitati grafice suple ce raspund unor logistici cvasi-organice. Inscrierea evidenta in modernitate, atat a formelor, cat si a materialelor, pare sa legitimeze astazi orice proiect, ca semn al unei lumi in permanenta constructie.

 Arhitectii si-au cautat intotdeauna mecena ai lor in scopul de a putea experimenta manierele de creatie cele mai inraznete, deseori gratie comenzilor de vile ultramoderne, proiecte libere pentru protectorii curiosi. Aceste cladiri, uneori relativ modeste, constituie ocazia de a construi prototipuri, opere programatice, situate frecvent in afara aglomerarilor citadine.

 Totodata, indraznelile arhitecturale se regasesc si in cladirile functionale sau industriale, acolo unde normele si conservatorismele estetice sunt slabe, iar cele urbane mai relaxate: poduri, gari, birouri, depozite etc.

 Exista o legatura intre reabilitarile spectaculoase ale locurilor de distinctie de clasa ale vechilor regimuri (palate, castele) si construirea noilor cladiri, care se supun acelorasi logici, toate se regasesc in ideea de edificare a unor locuri de prestigiu rezervate de la bun inceput initiatilor.

 Odata cu construirea Fundatiei Guggenheim din Bilbao s-a nascut un nou obiect arhitectural si cultural: curiozitatea arhitecturala spectaculoasa cu pretext artistic. Fara indoiala, exista aici o relatie nedeclarata, dar foarte solida, intre acest rarisim „a indrazni” si faptul ca aproape intotdeauna mecena acestor cazuri sunt colectionari de arta cu averi fabuloase si cei mai instariti oameni ai lumii.

 Frank Gehry, arhitect si plastician canadian de origine evreiasca, isi lasa structurile de titan, sticla si transparenta sa prolifereze, desfasurand forme irationale, dar si plasandu-si creatiile ca pe niste mesaje arhitecturale minunate.

 Surprinzator sau nu, destinatiile traditionale conteaza putin la aceste cladiri, care nu sunt utilizate decat intr-o mica parte a volumului lor, indicand astfel si o functie artistica cel putin egala cu cea arhitecturala. In logica aceluiasi principiu al spectacolului functioneaza si operele arhitectei irakiano-britanice Zaha Hadid, identificabile imediat si argumentand aproape explicit supranumele ei, de „Regina curbei”.

 In concluzie, frumusetea cladirii nu rezida deloc in rigoarea si subtilitatea destinatiilor, nici in inventia formala capabila sa rezolve prin economie si tehnica provocarile si indeciziile, ci intr-o libertate abila aflata la dispozitia utilizatorului, oricine ar fi el.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU