Ororile si culorile razboiului

marşi, 19 iulie 2022

In cele mai diverse moduri de exprimare, artisti plastici din toate timpurile au creat opere in care au surprins episoade, simboluri, sugestii, efecte psihologice – toate, legate de razboi.

 Putem considera ca o prima opera de arta cu acest subiect, celebrul mozaic ce reproduce, intr-o imagine de amploare epica, Batalia de la Issos (333 i.Chr.) in care ostile tanarului rege macedonean Alexandru cel Mare au zdrobit armata trufasului sau inamic persan Darius al III-lea.

 Copie a unei picturi grecesti realizate de Filoxen din Eritreia pentru regele Cassander al Macedoniei (domnie intre anii 317-297 i.Hr.), impresionantul mozaic descoperit in „Casa Faunului” din Pompei are dimensiunile de aproximativ 3 x 5 metri, este alcatuit din circa 1,5 milioane de teseri (cuburi mici de piatra, marmura, sticla, ceramica sau alt material dur), ansamblul cantarind 7 tone si reproduce o scena capitala a inclestarii violente in care conducatorii celor doua osti apar reprezentati foarte sugestiv in ceea ce priveste insusirile lor de strategi si calitatile umane.

 O realizare artistica de exceptie, nu neaparat prin elementele masurabile, ci prin modul de prezentare a dinamismului violent al unei scene de lupta, incluzand mai mult de 50 de personaje umane (apar aici si numerosi cai, care de lupta si armament specific epocii, adunate in jurul unui ciot de copac – element simbolic foarte important pentru mesajul lucrarii anonime).

 La inceputul secolului al XIX-lea, Spania trecea prin momente dramatice, in contextul ocuparii de catre trupele imperiale ale lui Napoleon Bonaparte. Revolta madrilenilor din 2 mai 1803 a marcat declansarea razboiului pentru independenta tarii iberice, chiar daca batalia de la Puerta del Sol s-a incheiat tragic, soldatii lui Murat procedand la o executie in masa, o zi mai tarziu.

 Episodul a fost magistral surprins de faimosul pictor Francisco de Goya in capodopera sa „El Tres de Mayo”, considerata si una dintre cele mai inalte realizari ale picturii istorice europene. Aceasta, deoarece fiabilitatea neconditionata a faptului istoric este intrupata in simbolul universal semnificativ al eroismului si suferintei, confruntarea curajoasa cu forta oarba si brutala.

 O putere lipsita de individualitate, caci lantul de soldati francezi este anonim – nu le vedem chipurile. In grupul spaniolilor, fiecare imagine este individuala, fiecare poarta cu sine o lume intreaga, tragica si condamnata, reprezentata dureros de realist chiar de chipurile rebelilor deja ucisi, care zac alaturi de cei ce-si deschid larg bratele, ca intr-o imprecatie christica, inaintea sacrificiului suprem, o crucificare colectiva in care clocoteste o durere nesfarsita.

 Ceva mai mult de un veac mai tarziu, in contextul uneia dintre cele mai devastatoare conflagratii din istoria omenirii a avut loc macelul apocaliptic cunoscut sub un nume scurt: Verdun. Ulterior, in fata dimensiunilor diluviene ale pierderilor (in total, au fost inregistrati oficial peste 700.000 de morti), fiecare parte combatanta – franceza si germana – a denumit in limba ei batalia de 300 de zile din anul 1916, dar avand exact aceeasi semnificatie: Infernul de la Verdun („L’Enfer de Verdun”, respectiv „Die Hölle von Verdun”). Doar cateva luni mai tarziu, guvernul francez a avut o initiativa insolita, dar foarte inspirata: a selectat grupuri de artisti plastici care au mers in locurile inca fierbinti ale luptelor, pentru a vedea urmarile tragice si a se inspira in vederea realizarii unor lucrari donate ulterior statului.

 La o astfel de calatorie „orfica” a participat si pictorul elvetian Félix Vallotton, poate mai putin cunoscut de publicul roman, dar care a lasat posteritatii un tablou rascolitor, profund impresionant, in care culorile si liniile picturii alcatuiesc un cadru ce evoca – non-figurativ, insa la un nivel subtil si acut al constiintei – dramatismul extrem al inclestarilor pe viata si pe moarte.

 Tabloul, realizat in maniera cubist-simbolist-futurist, practic elimina tocmai elementul de forta al evenimentului real al razboiului, dinamismul impins pana dincolo de limitele suportabile ale esentei lumii, si sugereaza – prin linii drepte si curbe, precum si prin culori primare pure, fara nuante ori jocuri de lumini si umbre – linistea mormantala de dupa batalie, incremenirea in durere si repulsie, in socul terifiant si umilinta, dupa ce si ultima pusca a tacut.

 Nimic din ceea ce vezi aievea nu poate avea corespondent in vorbe rostite, pare sa spuna Félix Vallotton, care si-a numit lucrarea chiar cu numele dezastrului – „Verdun”.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU