Materia intunecata a omorat dinozaurii?

O teorie incitanta, venita parca de pe alta lume, face o legatura intre extinctiile in masa si schemele exotice ale arhitecturii galactice.Stiinta nu duce lipsa de teorii, problema dramatica apare atunci cand oamenii de stiinta trebuie sa separe  adevarul stiintific de presupuneri si supozitii uneori de-a dreptul stiintifico-fantastice.

 Despre disparitia dinozaurilor exista  cel putin o mana de teorii care mai de care mai convingatoare, desi dovezile sunt circumstantiale, rare si inconsistente.

 Nu e de mirare ca in urma cu ceva timp, o teorie legata de extinctiile in masa de acum 66 de milioane de ani (?) a facut valuri, dupa cum scria si Scientific American.

 Ea pune disparitia dinozaurilor pe seama actiunii „materiei intunecate” din Univers!

 Lasand la o parte titlul filmului Catalinei Buzoianu, din 1977,  „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, in care nu se intampla nimic, efectul „materiei intunecate” se pare ca a fost apocaliptic.

 Fara sa se stie exact ce este, totusi, materia intunecata, in afara de presupuneri care o descriu ca fiind „un tip necunoscut de materie despre care se considera ca ar contine o mare parte din masa totala a Universului. Materia intunecata nu emite si nici nu absoarbe lumina sau radiatiile electromagnetice sau de alta natura, si deci nu poate fi observata direct cu telescoapele”. Si cu toate acestea, ea ocupa 85 la suta din Univers, cel putin asta sustin astrofizicienii.

 Exista, totusi, o forta teribila care devasteaza planeta, produ-cand modificari ireversibile. Intr-o clipa geologica, nenumarate creaturi pier si specii intregi pur si simplu inceteaza sa mai existe.

 Cea mai faimoasa dintre aceste extinctii in masa s-a petrecut cu aproximativ 66 de milioane de ani in urma, cand dinozaurii au disparut de pe fata Pamantului, una dintre teorii vorbind de un impact devastator  cu un meteorit (sau cometa?) de dimensiunile unui munte.

 Unii cercetatori sunt convinsi ca dovada acestui impact formidabil este craterul de aproape 200 de kilometri in diametru din Peninsula Yucatan.

 Dar disparitia dinozaurilor ca urmare a impactului, este doar una dintre cele „Cinci Mari” extinctii in masa cataclismice recunoscute de paleontologi. Si nici n-ar fi fost cea mai mare!

 Cu aproximativ 252 de milioane de ani in urma, extinctia in masa numita Permian-Triasic a distrus aproximativ noua din zece specii de pe planeta, oamenii de stiinta o numesc „Marea Extinctie”.

 In plus, fata de cele „Cinci Mari” , exista dovezi pentru alte zeci de evenimente de extinctie in masa care au fost mai mici si mai putin severe. Nu toate acestea sunt legate in mod concludent de impacturi uriase. Unele sunt legate in schimb de cresteri enorme ale activitatii vulcanice la nivel mondial, care au cauzat schimbari dramatice si perturbatoare ale climei si pierderea habitatului.

 Cercetatorii banuiesc ca poate cele mai multe extinctii in masa apar din cauza stresului cauzat de evenimente care se suprapun, cum ar fi un impact urias asociat cu un supervulcan in eruptie. Poate ca cele mai grave disparitii in masa sunt pur si simplu chestiuni de sincronizare proasta, cazuri de „ghinion planetar”. Sau poate ele nu sunt deloc chestiuni de sansa haotica. Poate ca sunt de fapt previzibile si exacte, ca un ceas. Unii cercetatori au speculat la fel de mult din cauza modelelor curioase pe care le percep in impacturile gigantice, activitatea vulcanica si scaderea biodiversitatii.

 La inceputul anilor 1980, paleontologii de la Universitatea din Chicago, David Raup si Jack Sepkoski, au gasit dovezi pentru un model de extinctie in masa de 26 de milioane de ani in inregistrarea fosilelor de la Marea Extinctie din Permian-Triasic. Aceasta periodicitate de 26 de milioane de ani se suprapune si se aliniaza indeaproape cu extinctiile de tipul Cinci Mari, precum si cu alte cateva.

 In lucrarile ulterioare de-a lungul anilor, cativa alti cercetatori care au examinat inregistrarea geologica a Pamantului au reanalizat concluziile originale ale lui Raup si Sepkoski, descoperind o periodicitate de extinctie in masa de aproximativ 30 de milioane de ani, care se intinde pe o perioada din urma cu  o jumatate de miliard de ani. Unii dintre aceiasi cercetatori au sustinut, de asemenea, ca detecteaza periodicitati similare, aliniate, in craterele de impact si in activitatea vulcanica. La fiecare 30 de milioane de ani, dati sau luati cateva milioane, se pare ca stelele se aliniaza pentru a face ca  viata de pe Pamant sa sufere.

 In lipsa unui mecanism clar care sa lege toate aceste fenomene diferite, ideea a intrat intr-un con de umbra, pana cand Michael Rampino, geolog la Universitatea din New York, a aruncat bomba. Potrivit lui Rampino,  „materia intunecata poate fi veriga lipsa – mecanismul din spatele misterioaselor cicluri de impacturi gigantice, vulcanism masiv si moarte planetara care afecteaza Pamantul”.

 Materia intunecata se crede ca este schela cosmica pe care galaxiile se unesc. Multe teorii sustin ca materia intunecata sa se concentreze in planurile centrale ale galaxiilor spirale, cum ar fi Calea Lactee. Sistemul nostru solar, care orbiteaza incet in jurul nucleului galactic, se misca periodic in sus si in jos prin acest plan ca un dop de pluta care se rostogoleste in apa. Se crede ca perioada de revolutie a sistemului nostru solar plutitor in acest plan ar fi de aproximativ 30 de milioane de ani. Suna cunoscut?

 In 2014, fizicienii de la Universitatea Harvard Lisa Randall si Matthew Reece au publicat un studiu care arata cum atractia gravitationala a unui disc subtire de materie intunecata din planul galactic ar putea perturba orbitele cometelor in timp ce sistemul nostru solar orbiteaza prin galaxie, aratandu-se periodic asupra Pamantului cu impacturi uriase.

 Teoria lui Randall si Reece este in general in concordanta cu proprietatile plauzibile ale materiei intunecate, dar cerceta-torii au folosit-o doar pentru a explica periodicitatea impacturilor. In noul sau studiu, publicat in Note Lunare ale Societatii Regale de Astronomie, Michael Rampino sugereaza ca materia intunecata poate explica si presupusa periodicitate a vulcanismului. Ideea dateaza cel putin din anii 1990 in literatura de specialitate.

 Rampino afirma ca „Pamantul ar putea sa captureze un numar mare de particule de materie intunecata in campul sau gravitational pe masura ce trece prin disc. Particulele ar cadea in miezul Pamantului, unde ar putea atinge densitati suficiente pentru a se anihila reciproc, incalzind miezul cu sute de grade in timpul traversarii planului galactic de catre sistemul solar. Timp de milioane de ani, miezul supraincalzit ar expulza cantitati  uriase de magma la suprafata, dand nastere unor eruptii vulcanice gigantice care afecteaza continentele, modifica nivelul marii si schimba clima. In tot acest timp, cometele perturbate de trecerea sistemului solar prin discul de materie intunecata ar continua sa se abata asupra planetei. Moartea ar veni de sus iar mai jos intr-un pumn puternic unu-doi care ar declansa valuri de extinctie in masa”. (Continuare in numarul viitor)

GEORGE CUSNARENCU