|
 Cea mai des uzitata explicatie stiintifica pentru „tacerea” cosmica este imensitatea distantelor care despart presupusele civilizatii extraterestre. Întrucat viteza luminii nu poate fi depasita – s-a spus – calatoriile de la o stea la alta ar dura mii de ani, cu consumuri imense de resurse... Carl Sagan scria, într-un articol din 1972, ca vizita pe Pamant a unei nave extraterestre trebuie sa fie, din aceasta cauza, un eveniment extrem de rar. Prin urmare – zicea Sagan – OZN-urile nu au cum sa fie nave ale altor civilizatii, întrucat sunt semnalate cu o frecventa prea mare.
Principiul dupa care nici o forma cunoscuta de materie nu se poate deplasa mai repede decat viteza luminii a fost adoptat de fizicieni la începutul secolului 20 si deocamdata se confirma experimental. Dar limitarea nu a fost niciodata considerata ca absoluta si definitiva. În 1930 s-a spus ca ar putea exista anumite cai privilegiate, numite poduri Einstein-Rosen, avand caracteristici spatio-temporale diferite de ale restului Universului si permitand transferuri de materie pe distante intergalactice în fractiuni de secunda. În 1916, fizicianul vienez Ludwig Flamm a aratat ca însusi spatiu-timpul, atras într-o „gaura neagra”, ar putea iesi din Universul nostru, sub forma unui tub, care ar duce, prin hiperspatiu, într-un alt univers, tub care a primit numele de „gaura de vierme” (wormhole). În 1957, fizicianul american John Wheeler a demonstrat ca astfel de „gauri de vierme” ar putea lega doua puncte departate din acelasi univers, „scurtcircuitand” spatiul pe distante pe care lumina le strabate în milioane sau miliarde de ani. Chiar daca stim ca astfel de cai ar necesita cantitati imense de energie, ori ca în interiorul gaurilor negre pana si atomii sunt rupti în fragmente, deci, la prima vedere, locul nu pare ideal pentru o calatorie, speram sa gasim, într-un viitor oarecare, solutii la aceste probleme. În anii saizeci s-au facut numeroase speculatii asupra posibilitatii existentei unor particule numite de fizicianul Gerald Feinberg tahioni. O alta promisiune o reprezinta lumea subcuantica. Teorii recente, legate de teoria cuantelor, precum teoriile „supercorzilor” ne sugereaza ca spatiul poate avea mai multe dimensiuni decat cele trei în care traim noi, poate noua sau mai multe, doar ca celelalte sunt „ascunse”, „înfasurate”, „degenerate” sau „compactificate” astfel încat nu le putem sesiza. Daca însa am reusi sa parcurgem doar un milimetru într-o astfel de dimensiune, ne-am trezi într-un alt univers, un univers paralel, poate la fel cu al nostru, poate diferit. Pe viitor am putea intra astfel într-un univers paralel, revenind apoi în universul nostru la o mare distanta. În 1996 s-a postulat existenta unui camp de energie a vidului, sau o energie de punct zero. Astrofizicianul Rudolf Schild sugera în 1998 ca fluctuatiile acestei energii a vidului ar putea fi folosite de o civilizatie avansata pentru deplasari cu viteze supraluminice. În iulie 2000, agentiile de presa anuntau ca într-un experiment efectuat de fizicieni de la Universitatea Princeton (New York) un impuls laser a strabatut un spatiu cu vapori de cesiu de 310 ori mai repede decat viteza luminii. În iunie 2002 cercetatori australieni au reusit, la Institutul Tehnologic Caltech din California, teleportarea unei fascicule laser, primul pas în directia teleportarii unor particule elementare si mai tarziu a unor obiecte. Toate aceste abordari, speculatii, sau experimente – înca neconcludente – sunt roade ale stiintei secolului 20 sau 21. Dar, daca întelepciunea nu ne va parasi, vor urma si descoperiri ale secolelor si mileniilor care vor veni. Este greu de crezut ca în urma lor nu se va gasi o cale practica de a depasi distantele cosmice. Prin urmare, este imposibil ca o supercivilizatie sa nu stapaneasca mijloace prin care poate ajunge ori unde doreste într-un timp mult mai scurt decat i-ar trebui luminii. În consecinta ea cunoaste, deja de milioane de ani, orice ungher al Galaxiei, deci nu mai exploreaza, de mult, pe bajbaite, ci stie precis ce se gaseste peste tot, inclusiv pe Pamant. La cele de mai sus trebuie sa adaugam ca aparitia unei noi civilizatii, asa cum este a noastra, este un eveniment extrem de rar în Galaxie. Rezulta ca este foarte plauzibil ca ipoteticele supercivilizatii sa ne monitorizeze cu mare curiozitate. Iar în acest scop puteau sa instituie cu discretie, înca de mult, undeva în apropiere, baze de observatie din care sa putem fi vizitati cu o frecventa ori cat de mare. DAN D. FARCAS
|
